.

Enzo Bianchi, OAMENI SI ANIMALE, Editura Ratio et Revelatio, 2013


Într-o lume a cărei perspectivă creştină asupra creației tinde să fie exclusiv (şi pe alocuri agresiv) antropocentrică, o exegeză biblică şi patristică asupra relației dintre om şi animale era mai mult decât necesară. De aceea e binevenită cartea aceasta, scrisă de trei nume cu greutate: Enzo Bianchi(superior şi fondator al comunității ecumenice de la Bose), Anne-Laetitia Michon (medic veterinar şi călugăriță în Comunitatea „Sf. Ioan”) şi Pietro Chiaranz (licențiat al Universității pontificale Antonianum din Roma şi al Institutului Sant-Serge din Paris).



SARA TURETTA in prefata volumului: „... faptul ca Biserica [ea vorbea de cea catolica, dar aceasta pozitie o au toate bisericile crestine] nu isi asuma o pozitie clara cu privire la respectarea intregii creatii a lui Dumnezeu, nu facut decat sa indeparteze credinciosii care s-au indreptat spre culte orientale care propovaduiesc armonia omului cu natura. Crestinismul insa trebuie sa recupereze acele parti ale Scripturii in care se anunta mantuirea intregii creatii: "un pamant nou si ceruri noi" pentru intreaga fire. Omul si mantuirea lui nu sunt rupti de contextul creatiei, ci sunt indisolubil legati de el."

Enzo Bianchi:
„Atunci când vedem un animal că suferă, câinele nostru murind, păsările de pe pervaz mâncând firimiturile pâinii noastre, trebuie să ştim că Dumnezeu «se gândeşte la ele» (cf. Mt 6,26, Lc 12,24, 1Cor 9,9); că Dumnezeu a avut milă de animalele din cetatea Ninive, care e metafora lumii acesteia (cf. Iona 4,10-11); că Dumnezeu le hrăneşte la timpul potrivit ca să le sature (cf. Ps 104, 27-28). Cu adevărat, noi oamenii ar trebui să vedem în animale nişte «tovarăşi de drum». Imaginea biblică a lui Tobia, care porneşte la drum lung însoțit de un înger şi de câinele său (cf. Tobia 6,1; 2,4) este parabola călătoriei noastre pe pământ, în timpul căreia animalele, nu numai îngerii păzitori sau oamenii, care nu sunt prezenți întotdeauna, ne sunt tovarăşi. Animalele sunt mereu o prezență şi adesea, mai ales pentru persoanele simple şi nevoiaşe, sunt ajutor, companie şi consolare; animalele sunt tovarăşii de drum ai oamenilor”.

Enzo Bianchi:
„Prin intermediul unui măgar, Dumnezeu dojeneşte un profet (cf. Num 22,21-35), cu ajutorul unui peşte mare l-a făcut pe Iona să înțeleagă care este drumul ascultării de Dumnezeu (cf. Iona 2), folosindu-se de un corb, l-a hrănit pe Ilie într-o peşteră (cf. 1Regi 17,1-6), printr-un porumbel a decis coborârea Duhului său peste Isus din Nazaret (cf. Mc 1,10; In 1,32), prin cântatul unui cocoş i-a deşteptat lui Petru conştiința păcatului (cf. Mc 14,72), iar prin mielul a arătat Omul prin excelență, robul lui JHWH (cf. In 1,29-36).

Enzo Bianchi:
„Ar mai trebui să se accepte faptul că şi animalele participă la aducerea de laudă lui Dumnezeu şi la rugăciunea către El. e suficient să priveşti ochii unui animal rănit pentru a înțelege nevoia lui de mântuire, să auzi cântarea lui veselă şi strigătul victorios pentru a recunoaşte în ele lauda adusă lui Dumnezeu: dacă va exista mântuire, va trebui să fie pentru toți şi pentru toate, şi pentru animale, şi pentru plante, şi pentru întreg universul! Cuvintele noastre solidarizează cu o superbă rugăciune înflorită în tradiția inaugurată de Vasile cel Mare: «Doamne, Mântuitorul lumii, îți aducem ruga noastră şi pentru animalele care cu umilință duc împreună cu noi povara şi căldura zilei şi ne oferă viețile lor mărunte, ajutându-ne să trăim mai bine. Noi te rugăm şi pentru vietățile sălbatice, pe care tu le-ai creat cu ştiință, puternice şi frumoase. Te rugăm pentru toate făpturile, şi pentru cele care nu sunt inteligente, pentru că şi ele îşi au rostul, chiar dacă noi nu suntem în stare să îl recunoaştem. Şi te implorăm, Doamne, pentru bunătatea şi blândețea ta, pentru că tu ai promis să sprijineşti pe oameni şi pe dobitoace (cf. Ps 36,7) şi ai revărsat asupra noastră a tuturor dragostea ta infinită.”

.....................................................

COMENZILE pentru aceasta carte se fac direct la Editura Ratio et Revelatio pe adresa: office@ratioetrevelatio.com
In luna decembrie 2013 discountul este de 20% (editura isi asuma si cheltuielile de transport cu Posta Romana) sau de 25% fara transport.
Pretul de vanzare este de 23 lei, dar cu 20% reducere devine 18.50. Repetam, editura isi asuma si cheltuielile de transport prin serviciul de Coletarie Posta Romana.

O Discutie despre Arta


. .
Parintele Constantin Coman, Parintele Maricel Popa si Mihai Coman la Libraria Bizantina

Foişor - Christian Paraschiv

.


Christian Paraschiv - Foişor, 1978-79,  ulei pe panză, 110 x 100 cm
.
.
.


L'Âge du renoncement - Chantal Delsol (Les Editions duCerf, Février 2011)



La religion, qui a irrigué la culture occidentale pendant deux mille ans, perd son influence sur tous les plans. La chrétienté ne se retire pas seule, mais avec elle ses fruits sécularisés, qui constituaient une architecture signifiante. Quel est le destin de notre représentation du monde à l'orée de cet effacement ? Certains désignent le relativisme, voire le nihilisme, qui s'instaurent dans l'oubli des référents fondateurs.

Ce livre veut montrer que le nihilisme n'est qu'une brève transition, que le relativisme reflète une apparence. L'époque présente atteste plutôt la réinstauration de modes d'être et de pensée comparables à ceux qui précédèrent l'Occident chrétien et à ceux qui se déploient partout hors l'Occident chrétien : des sagesses et des paganismes, déjà à l'œuvre sous la texture déchirée de nos anciennes convictions, transcendantes ou immanentes.

Ces sagesses se nourrissent de renoncement, lequel forme aujourd'hui l'essentielle disposition de notre esprit. Renoncement à la quête de la vérité, renoncement au progrès, à la royauté de l'homme, à la liberté personnelle. Les conséquences en sont, par un lent processus, le remplacement du vrai par le bien, des dogmes par des mythes, du temps fléché par un retour au temps circulaire, du monothéisme par le paganisme ou le panthéisme, de l'humanisme de liberté par un humanisme de protection, de la démocratie par le consensus, de la ferveur par le lâcher prise...

C'est une métamorphose radicale, et ce renoncement est un retournement, non seulement de nos pensées, mais aussi de nos modes d'être et de nos institutions. Après une histoire de deux mille ans, sous de multiples signes réapparaît l'appel à une résignation sereine dont les hommes sans Dieu n'ont jamais cessé de rêver.


Puteţi citi extrase din carte aici:
http://www.editionsducerf.fr/html/fiche/ficheextrait.asp?n_liv_cerf=9113
.
..
.



Grădini de Paşti

.




Horea Paştina - Grădina din Str. Rozmarin, 2005, ulei pe panză, 146 x 195 cm
Horea Paştina - Grădina pictorului Florin Niculiu, 1985, ulei pe panză, 41,5 x 41,8 cm
.
.

Porumbei

.





autor: Marcel Scutaru
.
.
.

Epitaf

.



.

Mariana Macri (1939-2008) - Epitaf, 1995
180x118 cm, compoziţie în ţesătură

detalii imaginile 3-4: Maria Magdalena şi Înger
.

Crist

.





 

Mircea Roman - Crist, 2010
fotografii de Remus Andrei Ion

De ce "Hristos este al străinilor"? - un mail primit de la un cititor




Cititor: Sărut mâna!

"Hristos este al străinilor"... Mărturisesc că nu înţeleg care sunt străinii aceia aşa de... cum or fi, încât Domnul Iisus Hristos nu mai este al tuturor, adicatele "şi" al străinilor, ci este "al străinilor" şi atât.

Sună fain, sună intrigant, eu ştiu... poate deschide o mişcare "hristoexoterikon-a", sau poate o încinge imaginaţia mai multora; mie, imi provoacă un blocaj. Nu înţeleg de ce titlul este " Hristos este al străinilor" şi nu "Hristos este "şi" al străinilor".

Aşa că, v-aş ruga să mă lămuriţi şi pe mine sau să puneţi "şi"-ul acela şi gata, mă deblochez.
Doamne ajută, toate cele bune sufletului şi trupului, sănătate şi mântuire dumneavoastră şi familiei.


L.C. : Ma bucur ca mi-ati scris despre faptul ca sunteti intrigat de titlul blogului. Multi (chiar si dintre prietenii mei) intra chiar in panica atunci cand aud "Hristos este al strainilor".

Titlul acesta este cam in continuarea la "Hristos este al pacatosilor", al celor nebagati in seama, al celor ce se aseamana cu piatra pe care n-au bagat-o in seama ziditorii, a celor care nu se cred vrednici, a celor care-L cauta desi L-au gasit, a celor neapasati de povara certitudinilor care au inlocuit credinta... Pentru ca atunci cand credinta este inlocuita de certitudine cred ca nu mai esti liber.

Acesta a fost gandul meu.

Nu stiu daca ati apucat sa vedeti prima postare - "Arhimandritul Atanasie" scrisa de Mitropolitul Anthony Bloom. Acolo este vorba despre ce fel de libertate am asezat in subtitlul blogului. Ca despre referirea la libertate nu m-ati intrebat :) , pentru ca si asta naste suspiciuni.



Cititor: Hristos este al pacatosilor, asa este , dar aceasta exprimare nu exlude indirect, nu limiteaza , ci din contra, se refera la toti ( e catolica, sa zic asa :) ) caci e uman valabila, pentru ca toti suntem pacatosi. Cred ca cel care a spus asta (nu stiu daca am stiut vreodata cine, dar acum nu imi vine un nume in cap, daca stiti, spuneti-mi si mie), a stiut ca toti suntem pacatosi si in niciun caz nu a vrut sa creeze o delimitare ca aceea pe care o induce expresia dumneavoastra, ci a subliniat, spre incurajare, caracteristica umana cea mai potrivita unei incurajari de mantuire: "sa nu disperam noi pacatosii, Hristos este al pacatosilor. Avem o Salvare".

Asa ca, tot nu sunt lamurit la ce straini v-ati referit. Care e caracteristica acelor persoane ... sunt straini de "ce anume". Tot nu sunt lamurit de ce nu ar fi mai bine "Hristos este si al strainilor". Am observat ca, din smerenie, zic eu, nu prea puneti pareri personale pe blog sau daca sunt, nu sunt pregnante ; cred ca parerea despre acest titlu ar trebui sa v-o scrieti pe blog. De la ea pleaca blogul. Sa vedeti atunci feed...ala , pe romaneste "raspuns". Eu nu zic ca ati gresit. Chiar nu inteleg ce ati vrut sa spuneti. Nici nu ma supara lucrul acesta, asa ca daca imi raspundeti la ce am scris acum si nu reusiti sa ma lamuriti, nu o sa mai bat toba pe subiectul asta.

Subtitlul mi se pare clar.


L.C. : In primul rand, cand am spus straini, nu m-am referit la dimensiunea etnica.

Straini sunt cei care nu sunt ca noi, cei care nu ne seamana, cei pe care nu punem pret, cei de care nu avem nevoie.
Straini sunt cei care nu fac parte din familia noastra, cei care nu fac parte din parohia noastra, cei care nu ne impartasesc ideile si convingerile, care nu conteaza pentru noi.

Daca spuneam Hristos este "si al lor", ar fi fost ceva foarte urat din punctul meu de vedere. Hristos este "al lor" ca sa le simtim lipsa, sa intelegem ca avem nevoie de ei ca sa fim intregi, ca sa Il cunoastem pe Hristos. Pe Hristos Il cunosti atunci cand te deschizi nu catre cel pe care este firesc sa il iubesti, ci, paradoxal, catre cel strain de tine. Ca in pilda samaritenului cel milostiv.

Si cu totii suntem strainii cuiva.
Este o dezlegare catre celalat.


Cititor: "Toti suntem strainii cuiva". Asa este. Asaaaa este. Cred ca chestia asta pusa undeva ar fi fost deajuns, in cazul meu cel putin, sa deblocheze instantaneu blocajul provocat de titlu.


L.C. : Si un gand imparasit de Parintele Constantin Coman:

"Cred ca mai poti adauga, ceea ce de fapt sugereaza raspunsul tau, ca aceasta sintagma "Hristos este al strainilor" vizeaza pe cei care, sub presiunea unei psihologii de club, exclusiviste, elitiste, nationaliste, xenofobe se izoleaza intr-o realitatea inchisa si il revendica pe Hristos exclusiv pentru ei, il confisca pe Hristos cu convingerea ca Hristos este al lor, nu poate fi al celorlalti. Aceasta mentalitate o intalnim la compatriotii Mantuitorului Hristos, care erau foarte exclusivisti in raportarea la Dumnezeu si la trimisii Acestuia. De aceea sunt surprinsi si intrigati de faptul ca Mantuitorul arata o nedisimulata simpatie tocamai fata de categoriile sociale pe care ei le marginalizau si le excludeau."


imaginea: Mihai Sârbulescu, Vas, 39,5/49,5 cm
.

Troiţă - Săptămâna Sfintei Cruci

.




Troiţa din stejar a fost ridicată pe locul unde se va înălţa Biserica ortodoxă românească cu hramul  Bunei Vestiri din Olmsted Falls, Ohio. A fost lucrată de Frederich Holtier şi este copia exactă a unei troiţe aflată la Muzeul Ţăranului Român.
.
.
.
.
.

Duminica Sfântului Grigorie Palama

.
.
..


imaginea: Biserica Sfântul Grigorie Palama din campusul Politehnicii, Bucureşti
autorul fotografiei: arh. Tudor Rebengiuc
.

Prapor - Canonul cel mare (fragment)

.
Horia Bernea - Prapor


.


Două fragmente din Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul care se citeşte în prima săptămână din postul Paştelui, în rostirea PS Sebastian Paşcanu, actualul episcop al Slatinei pe atunci episcop vicar la Bucureşti, la Mănăstirea Antim, pe vremea când înca era stareţ părintele Sofian.

(din prima înregistrare ascultaţi începând de la minutul 13' 30" şi din a doua înregistrare doar până la minutul 18)

Viaţa şi petrecere celui între sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama Arhiepiscopul Tesalonicului


făcătorul-de-minuni,
care a strălucit în veacul al XIV-lea,
alcătuită de întru-tot-sfinţitul Filothei, Patriarhul Constantinopolului
şi astfel prescurtată de Cuviosul Nicodim Aghioritul

Acest dumnezeiesc părinte al nostru Grigorie s’a născut la anul de la Hristos 1296 în împărăteasca cetate a Marelui Constantin, din părinţi de neam bun şi virtuoşi. Iar tatăl său era un om atât de vrednic, încât Andronic al II-lea Paleologul, urcând pe tronul împărătesc, l-a rânduit a fi unul dintre sfetnicii lui. Şi nu doar împăratul cel pământesc îi arăta mare dragoste şi preţuire, ci şi Dumnezeu, Împăratul ceresc, l-a slăvit cu darul facerii de minuni pe când încă trăia; şi, cunoscându’şi dinainte sfârşitul vieţii, a luat chipul îngeresc – adică schima monahală – şi, din Constantin, s’a numit Constanţiu; lăsând apoi cele pământeşti, a plecat la cele cereşti. Iar Grigorie, după moartea tatălui său, a fost dat spre învăţarea filosofiei celei dinafară*. Şi, fiind foarte mic la vârstă şi fiindu’i greu să ţină minte cele ce trebuia să le înveţe, a hotărât să nu înceapă niciodată citirea şi învăţarea pe care le avea de făcut acasă fără să facă trei metanii mari şi o sfântă rugăciune dinaintea icoanei Stăpânei de-Dumnezeu-Născătoare; şi aşa, cu ajutorul Maicii Domnului, ţinea minte lesne tot ce învăţa. Şi nu doar dintr’aceasta se cunoştea ajutorul Preasfintei, ci şi din aceea că a dat semn sufletului împăratului să îi dea lui Grigorie îndestul toate câte avea trebuinţă; ceea ce împăratul a şi făcut. Nu a trecut, aşadar, multă vreme şi Grigorie a sporit atât de mult în ştiinţa de carte, încât toţi se minunau de înţelepciunea lui, precum şi de cealaltă sporire pe care o dobândea, şi anume cea în deprinderea treburilor împărăţiei. De aceea şi împăratul se bucura mult şi cugeta pentru el lucruri mari. Însă el îşi avea mintea la altele şi mai mari, adică la Împăratul Ceresc şi la slujirea celeilalte Împărăţii, cugetând cu totul şi cu totul la acelea şi neîngrijindu-se câtuşi de puţin de cele pământeşti. (citiţi mai departe)
Străini sunt cei care nu sunt ca noi, cei care nu ne seamănă, cei pe care nu punem preţ, cei de care nu avem nevoie.

Străini sunt cei care nu fac parte din familia noastră, cei care nu fac parte din parohia noastră, cei care nu ne împărtăşesc ideile şi convingerile, cei care nu contează pentru noi.

Hristos este "al lor" ca să le simţim lipsa, sa înţelegem că avem nevoie de ei ca sa fim întregi, ca să Îl cunoaştem pe Hristos.

Despre lipsa trăirii ortodoxe - un interviu radiofonic de excepţie cu Klaus Kenneth






emisiunea realizată de Cristian Curte şi Remus Rădulescu  a fost difuzată pe Radio România Actualităţi în cadrul emisiunii Luminile Nopţii în data de 3 Ianuarie 2010



Câteva cuvinte despre cine este Klaus Kenneth
scrise de Radu Hagiu

Klaus Kenneth, un elveţian acum în vârstă de 63 de ani, este unul dintre puţinii oameni care pot zice, în acest veac, că L-au aflat pe Dumnezeul Cel Adevărat în Ortodoxie, la capătul unei peregrinări de 2.000.000 de kilometri de-a lungul şi de-a latul pământului, vreme de aproape patru decenii. Toată această aventură este cuprinsă în cartea lui Două milioane de kilometri în căutarea adevărului.

Născut în Cehoslovacia anului 1945, în nişte împrejurări dramatice – refugiul familiei din calea trupelor ruseşti –, K. Kenneth are una dintre primele experienţe ale morţii, scăpând ca prin minune de la moarte prin împuşcare, ga-zare şi înfometare. Copil răzvrătit, ajunge în 1957 şef de bandă şi infractor înrăit, având nenumărate confruntări cu poliţia. Suferă o perioadă traumatizantă din pricina unui preot romano-catolic pedofil, în urma căreia ajunge să urască întreg creştinismul. O dată cu prima jumătate a anilor 1960, viaţa sa devine tot mai aventuroasă şi mai trepidantă; astfel, călătoreşte pe bicicletă prin Roma, Nisa, Paris şi sudul Franţei; ajunge baterist într-un club de noapte din Viena şi întemeiază „The Shouters”, o trupă beat de succes din Germania de sud. În 1966, călătoreşte în Spania şi face cunoştinţă cu lumea islamică în Maroc, ajungând şi pentru întâia oară la închisoare. Un an mai târziu, reuşeşte să-şi dea bacalaureatul şi să devină student al Universităţii din Tübingen, unde participă la revol-tele studenţeşti din acea perioadă, căpătând convingeri marxist-leniniste; tot acolo începe să se drogheze. Se căsătoreşte cu Ursula, însă numai pentru a divorţa trei ani mai târziu. Între 1968-1970, călătoreşte în Turcia, Persia, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria, Suedia, Norvegia, Finlanda, Laponia, Spania, Portugalia, Maroc, ajungând până în deşertul Sahara. După un an, face prima călătorie în Asia şi Orientul Mijlociu, trecând prin Persia, Afganistan, Pakistan, India şi Nepal, iar la întoarcere, prin Irak şi Siria. Cu acest prilej, capătă o fascinaţie pentru demoni. Pe de altă parte, în Irak scapă ca prin minune dintr-un câmp minat. Criza sa lăuntrică începe să se adâncească, ajungând să ducă în Hamburg o viaţă de noapte împinsă la extrem – pornografie, droguri şi exces de alcool. Cuprins de ură faţă de toţi şi de toate, are o încercare nereuşită de sinucidere. În această deşertare sufletească, dă peste secta Meditaţiei Transcendentale (MT), condusă de Maharishi Mahesh, în care intră după puţină vreme, fiindu-i trezit interesul pentru ocultism şi vrăjitorie.

În 1972 începe, astfel, pentru Kenneth un nou capitol al vieţii, încă şi mai întunecat decât cele de până atunci. După o vizită într-o tabără revoluţionară din munţii Mexicului şi o călătorie de 40.000 de kilometri prin SUA, se întoarce în Europa, trecând prin Anglia, Scoţia şi Germania Democrată. Părăseşte drogurile şi se apucă de yoga, ajungând în relativ scurtă vreme să cunoască stări de extaz şi levitaţie. După trei ani, hotărăşte să se mute în India, la Calcutta, unde va renunţa la MT în favoarea hinduismului. Călătoreşte prin India de sud, Thailanda, Malaiezia, Bhutan, Tibet şi Bangladesh, cunoscând numeroşi guruşi; puterile sale oculte sporesc – devine medium şi începe să primească mesaje „de dincolo”, cunoaşte numeroase stări de transă şi extaz, ba chiar are parte şi de o întâlnire drăcească cu „zeiţa” indiană a morţii, Kali.

După şase ani, hinduismul ajunge să îl dezamăgească şi, după o scurtă călătorie prin Israel, Ierusalim şi Sinai, Klaus Kenneth îşi continuă peregrinarea în căutarea păcii lăuntrice prin Bangkok, Pattaya, Laos şi Cambodgia, trecând în cele din urmă la buddhism.

În 1980, se întoarce în Europa, trecând prin Rusia, Polonia şi Spania, şi rămâne să lucreze ca profesor în Elveţia. Atacurile demonice asupra sa se intensifică, iar Kenneth îşi găseşte refugiul în alcool şi în dans până la epuizare. Aflat la limita deznădejdii, caută ajutor în spiritualitatea sud-americană, călătorind în Peru, Ecuador, Columbia, Venezuela, Brazilia, Paraguay şi Bolivia. În munţii de lângă Bogotá are loc, însă, un eveniment care îi schimbă definitiv cursul vieţii: scapă de la moarte, prin minune, dintr-un atac tâlhăresc. Simte în lăuntrul său că Dumnezeu a lucrat în chip vădit cu el şi că trebuie să dea un răspuns tuturor chemărilor din partea lui Hristos de până atunci.

Întors în Elveţia, K. Kenneth cunoaşte creştinismul prin intermediul unor grupări neoprotestante. Prin întâlnirea ipostatică cu Hristos, viaţa sa începe să se schimbe. Din iconomia lui Dumnezeu, are parte de numeroase minuni, care îl întăresc în adevărul creştinismului. Începe să ia parte la numeroase „turnee” şi „cruciade” evanghelice, în care mărturiseşte tuturor povestea de până atunci a vieţii sale. Cu toate că are parte de o primire foarte călduroasă, ajungând să aibă un renume în cercurile protestante şi catolice din Apus, simte în adâncul său că totuşi ceva îi lipseşte. Căutarea nu se sfârşise încă.

În 1983, se înfiripă legătura duhovnicească dintre Klaus şi Arhimandritul Sofronie Saharov, întemeietorul şi stareţul Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător din Essex, Anglia. Klaus găseşte, astfel, împlinirea a tot ceea ce îi lipsea până atunci, ajungând să cunoască, după cum însuşi mărturiseşte, „o predanie veche de 2000 de ani, în care, în tot acest răstimp, nu s-a schimbat nicio iotă din învăţătura lui Hristos” – Dreapta-slăvire. După o perioadă de „coacere” duhovnicească, primeşte în 1986 botezul ortodox la Geneva. Părintele Sofronie îi devine povăţuitor duhovnicesc, până la fericita sa adormire din 1993.

Astăzi, K. Kenneth îşi continuă cu smerenie lucrarea de propovăduire a Adevărului – Hristos – pe Care acum L-a aflat a fi un „Cine”, şi nu un „ce”, în duhul rugăciunii lui Iisus –, prin traducerea în limba germană a Sfinţilor Părinţi şi prin mărturisirea cu cuvântul şi cu lucrul a Dreptei-slăviri.

Din Cuvântul înainte al editorilor români


Făpturii îi trebuia cişmea ca să aibă izvorul într-însa


Sfântul Grigorie Palama 
Cuvânt la Naşterea Domnului



1. A naşterii celei feciorelnice este prăznuirea de astăzi şi negreşit cuvântul se va lăsa purtat în măreţia sărbătorii şi va înainta în adâncimea tainei atât cât este cu putinţă şi îngăduit şi timpul va permite, ca şi noi să ne luminăm după putere cu câte ceva din ale ei. Încordaţi-vă, deci, fraţilor, vă rog, şi ridicaţi şi voi cugetul vostru, ca aprinzându-se strălucit din dumnezeiescul meteor, să înţeleagă mai vârtos lumina dumnezeieştii cunoştinţe, fiindcă astăzi văd aceeaşi cinste a cerului şi a pământului şi urcuşul tuturor celor de jos fiind în întrcere cu coborâşul celor de sus. Oricum ar fi cerul cerurilor şi oricum ar fi apele cele de deasupra, care acoperă cele cereşti, şi oricum ar fi locul sau starea sau rânduiala celor mai presus de lume, nu au nimic mai de minunat sau de preţuit decât peştera şi ieslea şi decât pămătufurile şi scutecele pruncului, fiindcă nimic din toate cele care s-au întâmplat de la Dumnezeu de-a lungul veacurilor nu este mai de folos nouă sau mai dumnezeiesc decât Naşterea lui Hristos, pe care astăzi o prăznuim.  (citiţi mai departe)


Parabola întoarcerii fiului risipitor























icoană pictată pe lemn de pr. Bogdan SCORŢEA
dimensiunea: 30x40 cm

(pentru o vizualizare mai bună, daţi clic pe imagine)


.

Dragostea este mereu pe cruce

.


.

Cuvinte alese ale Maicii Gavrilia Papaiannis (1897-1992)
.
1. Orice loc poate deveni locul Învierii. Este de-ajuns să trăiești smerenia lui Hristos.
4. Aceasta e spiritualitatea ortodoxă: nu o cunoaștere pe care o înveți, ci o cunoaștere pe care o înduri.
5. Să nu vă doriți multe lucruri, mai multe decât aveți și care sunt îndepărtate. Mai bine îngrijiți-vă să sfințiți cele pe care le aveți.
6. Aceasta este educația: să învățăm să-L iubim pe Dumnezeu.
9. Nu (contează) ceea ce spunem, ci cum trăim. Nu ceea ce facem, ci ceea ce suntem.
11. Dacă ai dragoste pentru toată lumea, întreaga lume e frumoasă.
12. A zis cineva: creștinul este acela care curățește dragostea și sfințește fapta.
16. Devenim o întruchipare a Cerului atunci când zicem “Facă-se voia Ta precum în cer, și pe pământ”
17. Omul care nu iubește nu observă asta, cum omul nu își dă seama că respiră.
18. Când porțile Raiului sunt deschise, și porțile de pe pământ sunt deschise.
19. Când mintea nu este risipită în lucruri lumești și este unită cu Dumnezeu, chiar și când spunem “Bună ziua”, cuvintele noastre devin o binecuvântare.
20. Orice respingere și orice lucru rău ne distruge lucrarea.
23. De multe ori Dumnezeu nu vrea fapta, ci intenția. Îi este destul să vadă că dorești săi împlinești poruncile.
24. Iisus Hristos a dat regula de aur: singur și cu ceilalți.
25. Când Dumnezeu ne-a făcut, ne-a dat viață și a suflat Duhul Său întru noi. Acel Duh este Dragostea. Când ne lipsește dragostea, rămânem doar trup și astfel suntem cu totul morți.
27. Dacă vrem să ajungem la lepădarea de sine, să iubim, să iubim și iar să iubim, și astfel să ne unim întru totul cu Celălalt, cu fiece “altul”. Apoi, te întrebi la sfârșitul zilei: “Vreau ceva?” - “Nu” - “Îmi trebuie ceva?” “-Nu.” - “Îmi lipsește ceva?” - “Nu”. Asta e!
28. Omul înduhovnicit este cel care ajunge la deplina lepădare de sine și care a înțeles pe de-a-ntregul că orice se întâmplă este din voia sau cu îngăduința lui Dumnezeu.
30. Să nu dorești niciodată nimic altceva decât voia lui Dumnezeu și să primești cu dragoste relele care ți se întâmplă.
31. Să nu răspunzi cuiva cu răul pe care ți l-a adus, ci vezi-L pe Hristos în inima lui.
32. Să nu zici niciodată: “De ce mi s-a întâmplat mie asta?” Sau când vezi pe cineva cu cangrenă sau cancer sau orb, să nu te întrebi “De ce li s-a întâmplat lor asta?” Ci roagă-L pe Dumnezeu să-ți dea să vezi de partea cealaltă a râului (vieții de aici- n.ed.). Atunci vei vedea cu îngerii cum sunt lucrurile e fapt: toate se fac conform planului lui Dumnezeu. Toate!
38. Când te-ai gândit să critici… la judecarea celorlalți, roagă-L pe Domnul să te stăpânească în acel ceas, ca să poți iubi acea persoană așa cum Domnul o iubește. Apoi Domnul te va ajuta să vezi în ce stare te afli. Dacă Hristos ar fi de față, ai putea critica pe cineva?
42. Ceea ce spunem rămâne veșnic.
43. Numai când vei avea Dragoste desăvârșită vei putea să ajungi la nepătimire.
48. Când va fi nevoie, Dumnezeu ne va trimite pe cineva. Suntem cu toţi împreună-mergători.
49. Limbajul lui Dumnezeu este tăcerea.
50. Oricine trăiește în trecut este ca și cum ar fi mort. Oricine trăiește în viitor în imaginația lui este naiv, pentru că viitorul îi aparține doar lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găsește doar în prezent, în veşnicul Prezent al lui Hristos.
67. Dragostea este mereu pe Cruce.
68. Dragostea nu se găsește altundeva decât pe Cruce.
69. O relație este dificilă atunci când “Eu” este pus înaintea lui “Tu”.
70. Precum Domnul te iubește, așa îl iubește și pe dușmanul tău.
74. Ar trebui să facem în așa fel încât să trăim în lume ca uleiul și apa dintr-o candelă, care nu se amestecă și altfel trăiesc întru și pentru Dumnezeu: în lume, sau nu din lume.
80. Numai când suntem liniștiți, nu trupuri agitate… care se foiesc de colo-colo… prinși în multe activități… le îngăduim îngerilor să facă ceva.
81. Fă ceea ce trebuie să faci, și Domnul va face ceea ce trebuie să facă.
95. Domnul a zis: “Oricine ar vrea ceva, crezând, va primi acel lucru”. Destul este ca acea rugă să fie în acord cu poruncile Domnului, adică: cu Dragostea.
101. Ca să se întâmple minuni, destul este să iubim. Nici rugăciunea, nici șiragul de mătănii nu are asemenea putere.
102. Experiența mea mă învață că nimeni nu poate ajuta pe altcineva, oricât de mult și-ar dori ei, cu dragoste, aceasta. Ajutorul vine doar de la Dumnezeu la timpul hotărît de El.
103. Când Îl avem mereu pe Dumnezeu în minte, Domnul se gândește și El mereu la noi.
105. Suntem de folos doar când nu existăm pentru noi înșine; și invers.
106. Nu trebuie să luăm hotărâri în locul altora. Să îi lăsăm în seama Îngerilor și aceștia vor găsi cea mai bună soluție.
107. Să nu uiți niciodată că ești al Lui.
108. Ca Simon din Cirene să fim gata să alergăm în ajutorul semenilor noștri.
109. Dacă ceri ajutor de la un om ocupat, el te va ajuta, nu omul leneș și nepăsător.
110. Vai mie, dacă nu iubesc!
111. Trei lucruri sunt de trebuință: întâi, dragostea; cel de-al doilea: dragostea; și al treilea: dragostea.
116. Cel care nu vrea să vadă pe nimeni nu este om.
117. Nicăieri nu suntem “pentru totdeauna”.
118. Orice ni se întâmplă este numai vina noastră.
119. În fiecare dimineață, să semnăm în alb noua pagină care se deschide. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să scrie pe ea ce vrea.
183. Dragostea este o bombă care nimiceşte tot răul.
194. Cea mai mare parte a rugăciunii mele este acum de mulțămire. Ce altceva să cer, dacă am totul?
199. Domnul a pus înțelegerea în cap. Știi de ce? Ca să nu ne vedem pe noi înșine. Da! Ca să-l vedem doar pe celălalt și să-l iubim doar pe celălalt. Și ca să ne vedem pe noi înșine în ochii Celuilalt.
259. Orice om este “trimis”.
290. Ziua și noaptea să-L binecuvântăm pe Domnul pentru darurile pe care ni le dă!
291. Puține cuvinte, multă dragoste. Către toți. Oricine ar fi ei.

.
imaginea: ancadramentul uşii Bisericii din Păuşa, judeţul Sălaj

Creştinii în lume

.
Cap. V-VI din Epistola către Diognet scrisă de Panten (primul profesor al şcolii creştine din Alexandria)
.
.




Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pămînt, nici prin grai, nici prin haine; fiindcă nu locuiesc în oraşe proprii, nu se folosesc de un dialect paralel (parellagmene) şi nici nu duc o viaţă paralelă (parasemon). Învăţătura lor n-a fost găsită printr-o invenţie sau excogitare a unor oameni curioşi, nici nu promovează vreo doctrină (dogma) omenească, ca alţii.

Locuind în cetăţi greceşti ca şi barbare, cum s-a hărăzit fiecăruia şi urmînd obiceiurilor locului în ce priveşte hainele, regimul hranei şi restul vieţii, arată minunată şi recunoscut paradoxală constituţia cetăţeniei lor (thaumasten kai homologoumenos paradoxon ten katastasin tea heauton politeias).

Locuiesc în patrii proprii, dar ca nişte emigranţi (paroikoi), iau parte la toate (treburile publice) ca nişte cetăţeni şi suportă toate (îndatoririle) ca nişte străini. Orice pămînt străin le este patrie, şi orice patrie le este străină.


Se căsătoresc toţi, nasc prunci, dar nu-şi aruncă odraslele.

Stau la o masă comună, dar nu şi la un pat (comun).

Sînt în trup, dar nu vieţuiesc după trup.

Petrec pe pămînt, dar au cetăţenia în cer.

Se supun legilor hotărîte şi prin vieţile lor biruie legile.

Iubesc pe toţi şi sînt prigoniţi de toţi; sînt necunoscuţi şi condamnaţi.

Sînt omorîţi şi fac vii pe alţii.

Sînt săraci şi îmbogăţesc pe mulţi; sînt lipsiţi de toate şi prisosesc în toate.

Sînt necinstiţi şi se slăvesc în necinstiri. Sînt umiliţi şi sînt îndreptaţi. Sînt defăimaţi şi binecuvintează; sînt ocărîţi şi cinstesc (pe cei ce-i ocărăsc).

Fac binele şi sînt pedepsiţi ca nişte răi; pedepsiţi fiind, se bucură ca unii făcuţi vii.

Sînt combătuţi de iudei ca fiind de altă seminţie cu ei şi sînt persecutaţi de păgîni, dar cei care-i urăsc nu ar putea spune cauza duşmăniei lor.


Simplu spus, ceea ce este sufletul în trup (en somati psyche) aceasta sînt creştinii în lume (en kosmo christianoi).

Sufletul e răspîndit ca o sămînţă în toate mădularele trupului, iar creştinii sînt răspîndiţi în cetăţile lumii.

Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup; iar creştinii locuiesc în lume, dar nu sînt din lume.

Sufletul nevăzut e deţinut într-un trup văzut, iar creştinii sînt cunoscuţi că sînt în lume, dar cinstirea pe care o aduc lui Dumnezeu rămîne nevăzută.

Trupul urăşte sufletul şi se războieşte cu el, deşi nu e cu nimic nedreptăţit de el, pentru că e împiedicat să se bucure de plăceri, şi pe creştini lumea îi urăşte, deşi nu e cu nimic nedreptăţită de ei, pentru că se împotrivesc plăcerilor.

Sufletul iubeşte trupul care-l urăşte şi mădularele lui; iar creştinii iubesc şi ei pe cei ce îi urăsc pe ei.

Sufletul e închis în trup, dar el ţine la un loc trupul; şi creştinii sînt deţinuţi în arestul lumii, dar ei ţin la un loc lumea.

Sufletul nemuritor locuieşte într-un cort muritor; iar creştinii locuiesc şi ei în corturi stricăcioase aşteptînd nestricăciunea în ceruri.

Sufletul se face mai bun suferind cele rele în ce priveşte hrana şi băutura, iar creştinii pedepsiţi în fiecare zi se înmulţesc tot mai mult.

Într-o atît de mare poziţie (taxin) i-a pus Dumnezeu, pe care nu le este îngăduit a o părăsi.


Căci Dumnezeu i-a iubit pe oameni: pentru ei a făcut lumea, lor le-a supus toate cele din lume, le-a dat raţiune şi minte, doar lor le-a îngăduit să privească spre cer, pe ei i-a făcut după chipul Său, lor le-a trimis pe Fiul Său Unul-Născut, lor le-a făgăduit Împărăţia în cer pe care o va da celor ce-L iubesc pe El.

Iar cunoscând aceasta, de ce bucurie nu vei fi umplut?

Sau cum nu-L vei iubi pe Cel ce te-a iubit în acest fel înainte de a-L fi iubit tu pe El?

Iar iubindu-L vei fi un imitator al bunătăţii Lui. Si nu te mira de faptul că un om se face imitator al lui Dumnezeu; poate, dacă vrea.

Căci fericirea nu înseamnă faptul de a-l stăpâni pe aproapele, nici de a voi să fii superior celor mai slabi, nici de a fi bogat şi a-i constrânge cu forţa pe cei inferiori, şi nu în acestea stă imitarea lui Dumnezeu, ci acestea sunt în afara măreţiei Lui.

Ci este imitator al lui Dumnezeu oricine ia asupra sa povara aproapelui, care vrea ca în cele în care e mai bun să facă bine celui mai mic, care, dând celor lipsiţi cele pe care le are de la Dumnezeu, devine un dumnezeu pentru cei care le primesc de la el.

Atunci, deşi eşti pe pământ, vei vedea că Dumnezeu are cetatea în cer, atunci vei începe să grăieşti tainele lui Dumnezeu.


traducere: prof. diac. Ioan I. Ică jr. după ediţia H.-I. Marrou : A Diognete (Sources Chretiennes 33 bis), 1965, p.62-66
imaginea: Horea Paştina, Struguri
.

Icoana Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului























(pentru o vizualizare mai bună, daţi clic pe imagine)

La 14 noiembrie 2009
se împlinesc şase sute cincizeci de ani 
de la mutarea Sfântului Grigorie Palama
la cele cereşti

Raluca Elena COMAN, icoană pictată pe pânză, 30x24 cm


Puteţi vedea altă icoană a Sfântului Grigorie Palama dând clic aici.

VIAŢA ŞI PETRECEREA CELUI ÎNTRU SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU GRIGORIE ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI

făcătorul-de-minuni, care a strălucit în veacul al XIV-lea, alcătuită de întru-tot-sfinţitul Filothei, Patriarhul Constantinopolului şi astfel prescurtată de Cuviosul Nicodim Aghioritul


tradusă de diaconul Cornel Coman la şase sute cincizeci de ani de la mutarea Sfântului la cele cereşti

Acest dumnezeiesc părinte al nostru Grigorie s’a născut la anul de la Hristos 1296 în împărăteasca cetate a Marelui Constantin, din părinţi de neam bun şi virtuoşi. Iar tatăl său era un om atât de vrednic, încât Andronic al II-lea Paleologul, urcând pe tronul împărătesc, l-a rânduit a fi unul dintre sfetnicii lui. Şi nu doar împăratul cel pământesc îi arăta mare dragoste şi preţuire, ci şi Dumnezeu, Împăratul ceresc, l-a slăvit cu darul facerii de minuni pe când încă trăia; şi, cunoscându’şi dinainte sfârşitul vieţii, a luat chipul îngeresc – adică schima monahală – şi, din Constantin, s’a numit Constanţiu; lăsând apoi cele pământeşti, a plecat la cele cereşti. Iar Grigorie, după moartea tatălui său, a fost dat spre învăţarea filosofiei celei dinafară*. Şi, fiind foarte mic la vârstă şi fiindu’i greu să ţină minte cele ce trebuia să le înveţe, a hotărât să nu înceapă niciodată citirea şi învăţarea pe care le avea de făcut acasă fără să facă trei metanii mari şi o sfântă rugăciune dinaintea icoanei Stăpânei de-Dumnezeu-Născătoare; şi aşa, cu ajutorul Maicii Domnului, ţinea minte lesne tot ce învăţa. Şi nu doar dintr’aceasta se cunoştea ajutorul Preasfintei, ci şi din aceea că a dat semn sufletului împăratului să îi dea lui Grigorie îndestul toate câte avea trebuinţă; ceea ce împăratul a şi făcut. Nu a trecut, aşadar, multă vreme şi Grigorie a sporit atât de mult în ştiinţa de carte, încât toţi se minunau de înţelepciunea lui, precum şi de cealaltă sporire pe care o dobândea, şi anume cea în deprinderea treburilor împărăţiei. De aceea şi împăratul se bucura mult şi cugeta pentru el lucruri mari. Însă el îşi avea mintea la altele şi mai mari, adică la Împăratul Ceresc şi la slujirea celeilalte Împărăţii, cugetând cu totul şi cu totul la acelea şi neîngrijindu-se câtuşi de puţin de cele pământeşti.

De aceea nu a pregetat a se întâlni şi a se sfătui cu monahi încercaţi ce veneau din Sfântul Munte la Constantinopol, care îl îndemnau să se depărteze de cetate şi să meargă în Athos. Îi mai ziceau şi să se deprindă puţin câte puţin, chiar mai dinainte de a pleca, cu nevoinţele pentru dobândirea virtuţii. Ceea ce a şi făcut, în chip preaminunat; şi într’atât de sărăcăcioase ajunseseră hainele pe care le purta şi într’atât de mult îşi schimbase felul vieţuirii şi obiceiurile şi înfăţişarea sa, încât adesea unii credeau că şi-a ieşit din minţi. Dar el, stăruind în dragostea ce le-o purta, nu lua în seamă câtuşi de puţin dispreţul acelora. Şi cu atâta râvnă s’a dat înfrânării şi postului, încât îşi împlinea trebuinţa trupului său doar cu pâine şi apă, ocolind chiar şi săturarea de acestea. Asemenea şi în privinţa celorlalte virtuţi – se lupta din toate puterile să le dobândească. Cu o astfel de petrecere ajungând, aşadar, la vârsta de douăzeci de ani, nici de rugăminţile împăratului nu a ascultat, nici la făgăduinţele cele mari nu a căutat, ci, după ce i-a înduplecat pe toţi ai casei şi pe rudele mai apropiate – ba chiar şi pe slugile cele credincioase – să primească schima îngerească şi i-a rânduit în mănăstiri, a plecat din Constantinopol împreună cu fraţii săi şi, mergând la Sfântul Munte, s’a aşezat în Lavra Vatopedului, unde s’a supus dumnezeiescului Nicodim – un minunat isihast, strălucind atât prin făptuire, cât şi prin vederea lui Dumnezeu* – şi a luat chipul îngeresc. Pentru a înţelege, aşadar, cât de mult a sporit în făptuire şi în vederea lui Dumnezeu după ce s’a făcut monah, să luăm cu toţii aminte.

Cununa

.






















Cei care poartă în ei înşişi Duhul Dumnezeului dragostei se luptă să dea tot locul în inima lor fraţilor lor, pe care Hristos i-a câştigat cu scump Sângele Său. Ei se avântă într-o minunată întrecere: cine se va smeri mai mult pe sine de dragul poruncii dragostei?



.....................................Arhim. Zaharia de la Essex




imaginea: Mihai Sârbulescu, Cunună
textul a fost preluat de aici

Epistolă către monahi plină de tot folosul sufletesc şi de toată trezvia a celui între sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur (P.G. 60, col. 751-755)

.






.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
Zice dumnezeiescul apostol “rugaţi-vă neîncetat, fără mânie şi fără şovăire” (1Tes. 5, 17 şi 1Tim. 2,8). Şi bine zice sfântul “fără şovăire”, căci, orice şovăire desparte mintea de Dumnezeu, chiar şi bună dacă ar părea, totuşi este cu totul diavol, ca să nu spun că este de la diavol. Fiindcă toată lupta diavolului este aceasta, să separe şi să abată mintea de la Dumnezeu şi s-o risipească în grijile lumeşti. Şi aduce înlăuntrul inimii amintiri şi iraţionale înţelesuri cărora nu trebuie să li se acorde atenţie, căci toată lupta sufletului este de a nu despărţi mintea de Dumnezeu, nici să se lipească de gândurile necurate sau să le încuviinţeze, nici să ia aminte la cele pe care le zugrăveşte în inimă vrednicul de urât şi vechiul zugrav-diavolul. Niciodată să nu acceptăm forme, niciodată figuri şi culori şi chipuri de persoane, căci în toate acestea diavolul se preschimbă iar nenorocitul om înşelat, într-un loc fiind, crede că este altundeva unde niciodată nu a fost şi crede că vede pe oarecare şi că vorbeşte unora şi că orânduieşte lucruri, ceea ce este o rătăcire diavolească.

Trebuie aşadar ca mintea să se asigure şi să se conducă, şi să se conducă cu înfrânare şi fiecare gând să-l cerceteze şi toată lucrarea celui rău s-o alunge prin chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos, şi unde se află trupul acolo şi mintea să fie, pentru ca între Dumnezeu şi inimă nimic altceva să nu se afle ca un zid despărţitor, sau ca o închizătură întunecând inima şi despărţind-o de Dumnezeu. Dacă însă, chiar numai uneori, mintea este furată de gânduri acestea nu trebuie lăsate să zăbovească pentru ca însoţirea cu ele nu cumva să fie socotită înaintea Domnului faptă în ziua judecăţii, când Dumnezeu judecă cele ascunse ale oamenilor. Zăboviţi aşadar mereu şi rămâneţi lângă Domnul nostru Dumnezeu până ce vă va milui pe voi; şi nimic altceva să nu cereţi decât milă de la Domnul slavei. Cerând însă milă, să o faceţi întru inimă smerită şi miloasă şi strigaţi de dimineaţa până seara şi, dacă e cu putinţă. şi toată noaptea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Şi forţaţi-vă mintea spre lucrarea aceasta până la moarte. Căci de multă forţare are trebuinţă această lucrare fiindcă “strâmtă este poarta şi îngustă calea care duce la viaţă” (Mt. 7, 14) şi doar cei care se străduiesc intră prin ea, căci împărăţia cerurilor este a celor ce se silesc. Vă rog deci pe voi: nu vă despărţiţi inimile voastre de Dumnezeu, ci rămâneţi şi păziţi-o pe ea mereu cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos până ce se va sădi numele Domnului înăuntrul inimii. Şi nimic altceva să nu cugetaţi decât ca să se preamărească Hristos întru voi. Vă rog deci pe voi: canonul acestei rugăciuni să nu-l întrerupeţi nicicând, ci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că sunteţi pe cale, fie că faceţi orice altceva, neîncetat strigaţi: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”, pentru ca această pomenire a numelui Domnului nostru Iisus Hristos să stârnească spre război pe vrăjmaşi. Căci sufletul care se străduieşte toate le are în memorie, fie bune fie rele. Mai întâi poate să vadă înlăuntrul inimii cele rele şi apoi cele bune. Căci amintirea [memoria] poate să smerească, amintirea poate să descopere păcatul care locuieşte în noi şi tot amintirea poate să-l mistuie. Amintirea poate să mistuie toată puterea vrăjmaşului în inimă şi memoria aceasta poate să-l învingă şi să-l dezrădăcineze în parte. Căci coborând numele Domnului nostru Iisus Hristos în adâncul inimii smereşte pe dracul care stăpâneşte pe întinderile ei, iar sufletul îl mântuieşte şi-l face viu. Neîncetat, aşadar, păstraţi în inimă numele Domnului Iisus strigând, ca inima să înghită pe Domnul şi Domnul inima şi să se facă cei doi una.

Lucrarea aceasta nu este însă de o zi sau două, ci pentru timp mult şi îndelung, şi e nevoie de multă luptă şi durere până ce vrăjmaşul este scos afară şi se va sălăşlui Hristos. “Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva duhurilor răutăţii” (Ef. 6, 12) după cum zice Apostolul. Astfel trebuie să se roage rugătorul ca întregul său cuget adunat şi ţinut la un loc cu efort să cheme pe Dumnezeu cu suflet îndurerat. Şi nici cuvântări lungi, nici cereri lungi să nu facă, ci să spună cuvinte puţine şi înalte. Căci nu în mulţimea cuvintelor, ci în trezvia cugetului stă a fi auzit. Iar aceasta de la cele despre Ana, mama lui Samuel, poate fi văzut. Deci, cel care se roagă nu trebuie să folosească cuvinte lungi, ci să se roage cu rugăciunile pe care Hristos ne-a poruncit, prin Pavel, la scurte intervale. Căci dacă întru o cerere lungă va fi cuvântul, adesea neîngrijindu-te, vei da multă îngăduinţă diavolului ca să se apropie şi să te împiedice, şi cugetul să-l distragă de la cele spuse. Dacă însă faci rugăciuni continui şi dense, şi timpul întru toate ţi-l petreci în adunare, vei putea ca rugăciunile să fie făcute cu multă trezvie. Vrei să înveţi privegherea, trezvia, şi stăruinţa? Priveşte la Ana, învaţă ce făcea aceea. S-au ridicat, zice, toţi de la masă iar aceea îndată, nu spre somn s-a grăbit, nici spre odihnă. De unde mie mi se pare că şi şezând la masă, uşoară fiind şi neîngreuindu-se cu mâncări nu a lăsat lacrimile mari să-i curgă. Şi a fost auzită nu pentru glasul strălucitor şi puternic, ci pentru că striga cu putere înlăuntrul inimii. Căci “glasul ei nu se auzea” (1 Rg. 1, 13), zice, şi a auzit-o Dumnezeu. Fiindcă nici nu trebuia glas pentru cuget, după cum nici ridicarea mâinilor pentru sufletul înţelegător, nici înfăţişare exterioară, ci înţelepciune.

Chiar dacă te afli afară din biserică, strigă şi zi: “Dumnezeu Iisuse Hristoase miluieşte-mă”, chiar şi nemişcându-ţi buzele, ci cu cugetul strigând, căci şi pe cei tăcuţi îi aude Dumnezeu. Nu căuta loc, ci mod de vieţuire, şi oriunde te-ai afla roagă-te. Biserică eşti, nu căuta loc. Marea era înainte, îndărăt egiptenii iar între ei Moise nimic zicând, şi zice către el Dumnezeu: “Ce strigi către Mine?” (Ieş. 14, 15). Şi tu, aşadar, când ţi se întâmplă ispită, scapă la Dumnezeu, chemându-L pe Stăpânul Iisus. Nu cumva oare este El om, ca să-L afli doar într-un loc? Dumnezeu pururea este aproape “iar la strigătul tău El va zice: Iată-mă!” (Is. 58, 9). Oriunde săvârşeşti rugăciunea şi El va împlini cererea. Căci dacă ai cugetul curăţit de patimile dezmăţate chiar dacă te-ai afla în piaţă şi dacă ai fi pe cale, şi dacă pe mare, şi dacă în han, şi oriunde altundeva ai fi, poţi să-L întâlneşti pe Dumnezeu pe Care L-ai chemat prin rugăciune. Adesea, zice, am cerut şi nu am luat. Cu siguranţă că ai cerut fie fără credinţă, fie în chip împrăştiat fie ai cerut cele nefolositoare ţie. Dar adesea şi cele folositoare le-ai cerut dar nu ai aşteptat. Căci scris este “întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Lc. 21, 19) şi “cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui” (Mt. 10, 22). Căci dacă nu ceri cu osteneală şi răbdare multă, nu primeşti. Fiindcă trebuie mai întâi să doreşti, şi dorind să ceri din adevăr întru credinţă şi răbdare pe cele folositoare fiecăruia nefiind judecat întru nimic de către conştiinţă, ca un rugător neglijent sau uşuratic. Şi atunci vei lua, când vrea Dumnezeu. Mai important este pentru tine că a ştiut cele folositoare ţie, şi poate de aceea şi întârzie pentru a te face mai înţelept spre râvna către El, ca să şti care este darul lui Dumnezeu şi să păzeşti ceea ce ai primit cu frică. Căci tot ceea ce s-a zidit cu osteneală, omul se sileşte să şi păzească ca să nu piarză, şi să risipească şi multa sa osteneală şi încă şi din harul Domnului ieşind să se facă nevrednic vieţii celei veşnice. Căci ce i-a folosit lui Solomon grabnica primire a harului înţelepciunii pe care l-a pierdut? Nu deznădăjdui deci dacă nu primeşti grabnic împlinirea cererii tale. Fiindcă dacă ar şti bunul Stăpân că luând grabnic harul nu-l vei lepăda, gata ar fi spre împlinirea cererii tale, purtându-ţi însă acum de grijă aşa face. Chiar dacă robul care a luat talantul l-a salvat pe acesta păzindu-l, fiindcă nu l-a lucrat a fost judecat. Cu mult mai mult cel ce a pierdu harul va fi judecat. Ia seama la tine însuţi şi pretutindenea supraveghează-te pe tine. Neadormită să aibi paza de tine şi vederea minţii. Umbli în mijlocul curselor. Laţuri spânzurate de vrăjmaşul sunt prinse peste tot. Cercetează toate ca să scapi ca şi căprioara din laţuri. Căci aceea nu poate fi convinsă să stea în laţuri, datorită agerimii ei, de unde-i vine şi supranumele de vedere ageră. Dar şi aceea mai trebuie să cunoşti că nu numai păzirea vreunei alte porunci a cuiva, nici iubirea însăşi pentru Dumnezeu, nici ajutorarea săracilor după putere, ci şi asceza făcută spre bună plăcerea lui Dumnezeu după Evanghelia lui Hristos întru părăsirea grijilor lumii, reuşeşte să separe mintea de ocupaţiile fără rost atunci când cugetul este rătăcit cu grija de multe. Aceasta şi Domnul ucenicilor Săi le-a mărturisit, cu o aşezare neîmprăştiată şi limpede, zicând: “Voi nu sunteţi din lumea aceasta” (I. 15, 19).Şi din cele contrare lumea nu poate să primească cunoaşterea lui Dumnezeu şi nici să-L încapă pe Duhul Sfânt, căci zice: “Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut” (In. 17, 25) şi “Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească” (In. 14, 17). Aşadar, cel ce vrea să-I urmeze lui Dumnezeu cu adevărat, pe viitor trebuie să se dezbrace de legăturile împătimirii pentru Viaţă iar aceasta o reuşeşte prin deplina retragere şi uitarea vechilor obiceiuri. Aceasta însă o fac aceia care îşi ţin inima cu toată paza ca nu cumva să piară de la ei înţelegerea gânditoare a lui Dumnezeu sau amintirea minunatelor Sale închipuiri să fie întinată. Dar prin amintirea continuă şi curată sufletele noastre au întipărite în ele, ca o pecete de neşters, înţelegerea [gânditoare] cuvioasă a lui Dumnezeu. Căci această amintire face să prisosească în noi dragostea de Dumnezeu şi încă ne ridică şi la împlinirea poruncilor Domnului şi sub înrâurirea acestora iarăşi păstrată spre continuă şi neîncetată lucrarea pomenirii [Domnului]. Aceasta a arătat-o Domnul zicând oarecând: “Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”, iar altă dată: “dacă veţi păzi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea”, şi încă şi mai convingător, “după cum Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui” (In. 14, 15; 15, 10). Cel ce însă nu respectă cu precizie porunca este evident că se va îmbolnăvi din pricina neamintirii de Dumnezeu. Nerăspândirea face şi ca sufletul să petreacă adunat, căci ceea ce face viaţa confuză este dăunător. De aceea să nu primim stârnirile ce ne vin prin văz sau prin auz, ci să stăruim după putere în rugăciune şi să ne însingurăm mai întâi şi în locuire. Fiindcă în acest mod naştem în noi un obicei prin care putem trăi poruncile lui Dumnezeu. Iar cuvântul: “Dacă vine cineva la Mine să se lepede de sine” (Mt. 16, 24) când este cu putinţă să-l îndeplinească cineva? Căci trebuie să ne lepădăm de noi înşine şi ridicând crucea lui Hristos aşa să-I urmăm. Iar lepădarea aceasta este: uitarea deplină a trecutului şi părăsirea voii proprii.

Dacă însă zăbovim în amintirea celor pământeşti şi stricăcioase, prin aceasta mintea se face ca tăvălită în noroi, şi de aceea sufletul are trebuinţă să fie, prin darul lui Dumnezeu, ca şi cum nu ar vedea şi să-şi îndrepte dorinţa spre bunurile cereşti, şi spre bunurile ascunse nouă în făgăduinţe, şi să fie neclintită. Pe scurt, nici chiar grijii de cele necesare nu-i este lăsat loc ca de exemplu mâncarea sau îmbrăcămintea, ca nu cumva, adunând înţelesurile rele ale lumii, care împiedică rodirea seminţei aruncate de plugarul sufletelor noastre, să ne asemănăm spinilor. Căci Domnul nostru Iisus Hristos a zis: “Cea semănată în spini, este cel care aude cuvântul, dar grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei înăbuşă cuvântul şi îl face neroditor” (Mt. 13, 22). Căci nici vreun timp oarecare nu vom da păcatelor, nici loc vrăjmaşului în inimile noastre nu-i vom face, prin continua pomenire fără imagini a lui Dumnezeu. Iar atenţia cugetului şi obişnuinţa neîmprăştierii cu uşurinţă ar putea să-şi nască fii printr-o dreaptă lucrare, dacă ar cerceta mereu unde are cugetul şi ce se mişcă în gânduri. Fiindcă simplitatea vârstei şi nevicleşugul şi nemişcarea spre minciună fac cunoscute uşor sufletului tainele. Însă unul ca acesta pentru a nu trebui să se apere mereu de gândurile ne la locul lor fuge de ele [prin chemarea numelui Domnului Iisus] temându-se de ruşinea vădirii.

traducere din limba greacă
ieromonah Agapie Corbu

.
icoana Sfântului Ioan Gură de Aur a fost pictată de diac. Nicolae Bălan



(textul a fost preluat de aici)

Arhimandritul Atanasie

de Anthony Bloom, Mitropolit de Suroj...







Aş vrea să vă vorbesc despre un om care a fost nespus de luminos, profund şi simplu; nu un sfânt, ci doar un om din vremurile noastre. Este singura persoană întâlnită în viaţa mea despre care pot spune că era liberă: cu acea libertate suverană de care vorbeşte Hristos în Evanghelie şi despre care e vorba la apostoli, pentru care duhul lui Hristos este duhul libertăţii: Învăţaţi să cunoaşteţi adevărul şi el vă va face liberi, au spus ei – dar nu la modul exterior, social sau politic; este o altfel de libertate, o libertate interioară pe care nimic n-o poate răpi, cea la care visa un deţinut care petrecuse aproape patruzeci de ani în închisoare şi care cu puţin înainte de moarte a scris pe peretele celulei: „Împreună cu Hristos, chiar în închisoare suntem liberi, fără El, chiar liberi suntem prizonieri…”

Despre acea libertate au predicat, încă din primele zile ale creştinismului, apostolii legaţi în lanţuri. Din subteranele închisorii sale romane, sfântul Pavel proclama că nimic nu poate împiedica cuvântul lui Dumnezeu. Despre acea libertate a vorbit Hristos când a spus că a venit să-i elibereze pe captivi, pe cei ce-şi sunt prizonieri lor înşişi, fricii, patimilor, prejudecăţilor, binelui imaginar şi răului real. Şi aceasta am putut vedea o singură dată în decursul existenţei mele, exprimată în întreaga viaţă a unui om. Nu numai într-un moment, ci de-a lungul întregii sale vieţi relativ scurte – şaizeci de ani.

L-am întâlnit prima oară când aveam 17 ani. Veneam, la Paris, la parohia Sfinţii Trei Ierarhi. Era o perioadă de mare mizerie. Biserica era instalată într-un garaj subteran. Deasupra, pe culoar, se construiseră câteva chilii. Sosit la sfârşitul slujbei, mă pregăteam să cobor în biserică, când în întâmpinarea mea urca un călugăr de statură înaltă, lat în umeri, cu o scufie călugărească pe părul castaniu. Părea total absorbit în el însuşi. Urca fără să dea atenţie celui care venea spre el, trăia încă ecourile rugăciunii, ale cântărilor liturgice, ale cuvintelor sfinte şi sfinţite pe care le rostise sau le auzise, în ritmul cărora sufletul său continua să vibreze.

Am văzut atunci un om ca descris de o veche maximă călugărească: Nimeni nu se poate lepăda de lume ca să-L urmeze pe Hristos, dacă nu vede, pe faţa măcar a unui singur om, sclipirea slavei dumnezeieşti, a vieţii veşnice. Şi iată că pe faţa acestui om care urca spre mine mi-a apărut strălucirea vieţii veşnice, a slavei divine, tihnită ca în imnul Vecerniei: Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, Sfântului, Fericitului…Această viziune a fost atât de convingătoare, atât de evidentă, că fără să ştiu ce fac, m-am apropiat de el şi i-am spus: „Fiţi duhovnicul meu…” Astfel s-a legat, pentru vreo cincisprezece ani, o relaţie a cărei splendoare n-a pălit niciodată; am descoperit un om care nu se dezvăluia, dar pe care îl puteai contempla, un om care nu spunea nimic despre el, dar pe care în anumite momente îl puteai simţi, îl puteai ghici…

S-a născut cam cu 25 de ani înainte de revoluţie, într-un sat din Rusia, într-o familie de ţărani. Familia fiind săracă, lipsită, l-au dat la seminar unde învăţământul era gratuit. Dar din cauza acelei şcoli searbede, a lipsei de viaţă şi a înţepenelii care o stăpâneau, a pierdut credinţa aceea adevărată în care trăia familia sa. Viaţa era probabil aşa cum o descrie Pomialovski în scrierile sale: vulgară, obtuză; pentru a ajunge la seminar trebuia să traverseze satul, vagabonzii de pe stradă îi pândeau pe seminarişti, izbucneau încăierări, trebuiau să-şi croiască drum până la şcoală, toată viaţa era brutală. Astfel, când şi-a terminat studiile, a renunţat nu numai la preoţie, de neconceput pentru el, dar chiar la un post în învăţământ. Găsea necinstit faţă de sine şi faţă de ceilalţi să exercite într-o şcoală acea meserie care presupunea că profesorul este credincios. S-a făcut muncitor, apoi a lucrat la căile ferate. Acolo l-a prins revoluţia. La aceasta n-a luat parte, dar totul se dezlănţuia în jurul său. Clătinat în toate părţile, ca toată lumea, trăia fără Dumnezeu, fără credinţă, fără ţel, până în ziua când a întâlnit un om, un credincios, membru al Armatei Salvării. Acesta a ştiut să-l facă să înţeleagă că era nevrednic de el însuşi, că nu putea continua să trăiască fără ţel, fără Dumnezeu, cu sufletul gol, o existenţă lipsită de sens.

Şi deodată, sub influenţa acelui om, a revenit viaţa în el. Şi odată cu viaţa, a revenit bucuria… Acum câţiva ani, am întâlnit în Rusia pe cineva care îl cunoscuse în acea perioadă - o femeie, bătrână acum, pe atunci o fată de 15 ani. Când am întrebat-o ce amintire păstrează despre el, mi-a răspuns: „bucuria…” Când intra într-o încăpere, sau pătrundea într-o casă, când întâlnea un străin, ceea ce umplea şi inunda sufletul oamenilor era sentimentul unei bucurii fără margini, exultantă, triumfătoare. Trăia în sărăcie şi foame, dar bucuria îl mâna dinăuntru. Trecea pragul casei şi totul devenea luminos, revenea speranţa. Ceea ce era întunecat se umbrea.

Câteodată venea cu o bucată de pâine, dar câteodată aducea un cerşetor. Şi atunci trebuia împărţit cu acel cerşetor puţinul care se găsea în casă. Dar îl aducea de parcă ar fi fost însuşi Hristos. Orice sărman, vagabond, fără adăpost, dezmoştenit, era pentru el Hristos. Şi îl aducea cu aceeaşi solemnitate pe care ar fi avut-o Împăratul Slavei. Acelei case, acelor oameni lipsiţi şi ei de cele necesare traiului le era dat să-L primească pe Hristos, să-L hrănească, să-I potolească setea, să-L adăpostească, să-I spele picioarele, să-L culce chiar şi pe jos, apoi să-L lase să plece oferindu-i ce aveau – pâine, sau pur şi simplu un semn de iubire.

Şi mai mult decât bucuria, aducea cu el curajul. În acei ani de persecuţie, vorbea neobosit şi fără teamă de Hristos pe Care-L găsise, sau mai exact Care îl găsise, Care făcuse să renască viaţa în el, Care devenise pentru el viaţa însăşi.

A trăit astfel câţiva ani. Apoi, ca mulţi alţii, a trecut graniţa şi a ajuns în Finlanda. Acolo, în libertate, a început să predice, să distribuie Noul Testament. Însă, deodată, a descoperit că toate acestea erau insuficiente sufletului său care căuta o reculegere mai profundă, o rugăciune mai bogată, miracolul prezenţei Divine. Căuta lepădarea de tot şi de sine pentru singurul lucru necesar: a fi în Hristos şi numai în El. Aşa s-a îndreptat către mânăstirea Valaam. S-a dus acolo numai ca să vadă cum trăiesc călugării. Se angajă ca muncitor şi începu o nouă viaţă: mergea la slujbele lungi de noapte şi de zi, lucra la câmp, tăia lemne, transporta oamenii pe lacul Valaam, tumultuos şi periculos. Şi privea totul cu atenţie, dornic să înţeleagă.

În acea perioadă a avut diverse întâlniri. Îmi amintesc relatarea a două dintre ele. Puţin după angajarea ca muncitor, s-a dus la o sihăstrie situată pe o insulă nu departe de mânăstire. Acolo trăia un călugăr cunoscut pentru austeritate. Tânărul muncitor a vrut să-l vadă, să înţeleagă din ce trăia, să prindă poate secretul vieţii sale interioare.

A plecat cu un frate. Călugărul, slab şi auster, i-a primit cu afecţiune şi bucurie, şi imediat a început să umble de colo-colo. A pus samovarul, a acoperit masa cu o faţă de masă, a adus dulceaţă, pâine albă. Tânărul muncitor s-a încordat interior. Ce înseamnă asta? El caută un ascet şi găseşte un pustnic care mănâncă pâine albă, dulceaţă, ia ceaiul pe o faţă de masă albă – păi unde este asceza?… S-a tulburat. Bătrânul a remarcat: „Iartă-mă frate, i-a spus, te-am tulburat. Dar ştii, acum sunt bătrân şi atât de leneş, că îmi permit ceea ce n-ar trebui. Dar uite, tu eşti tânăr, încearcă să trăieşti mai bine decât mine…” Cu aceste cuvinte au plecat – tânărul muncitor perplex şi dezaprobator, tovarăşul său tăcut, neîncercând să-i explice ceea ce văzuseră.

Au trecut câteva săptămâni. Postul şi privaţiunile monastice l-au făcut pe începător să viseze la pâine albă, la dulceaţă şi la o ceaşcă de ceai cald servite pe o faţă de masă albă. Şi-a amintit de bătrânul călugăr şi s-a hotărât să-i facă o vizită în speranţa unei gustări savuroase şi copioase. Abia ajuns, iată că bătrânul pustnic din nou se oboseşte, pune samovarul, faţa de masă şi, la un capăt de masă pune borcanul cu dulceaţă şi pâinea albă, iar la celălalt – o bucată de pâine neagră veche. Apoi, cu un zâmbet binevoitor se adresează oaspetelui: „Vezi frate, n-am uitat că ai venit la mânăstire căutând o viaţă austeră. Pe mine, bătrânul, mă iartă, o să beau ceaiul ca de obicei, cu pâine albă şi dulceaţă. Dar pentru tine am pus deoparte pâine neagră şi uscată…” Abia atunci a înţeles novicele seriozitatea ascezei monahale – postul, abstinenţa de orice lucru – şi înţelepciunea acestui monah bătrân…

A avut o altă întâlnire, atunci când tot ezita să se călugărească. Pe de o parte îl atrăgeau viaţa monastică austeră, rugăciunea, slujbele de la Valaam, viaţa retrasă. Pe de altă parte, o nelinişte rămânea vie în el: grija pentru lumea pe care o părăsise, pentru ceilalţi – căci el îl găsise pe Hristos, mântuirea, în timp ce lumea merge spre pierzanie. Şi nu se putea decide să aleagă calea monastică. Ar fi fost pentru el ca o trădare faţă de omenire. Dar, într-o bună zi, paşii l-au dus spre chilia unui novice bătrân. Acesta trăia în mânăstire de 50 de ani deja, îşi pierduse o mână şi un picior tăind copacii şi de cincizeci de ani nu se putea hotărî să-şi depună voturile, trăind astfel ca frate începător. Invoca lipsa de pregătire şi nevrednicia…„Ce înseamnă atunci să fii călugăr – l-a întrebat vizitatorul – dacă trăind aici de cincizeci de ani, împărtăşind cu călugării toată viaţa lor, nu te hotărăşti să iei condiţia lor?” Şi acel frate bătrân, ţăran rus, i-a răspuns: „Călugărul este un om care plânge de compasiune şi se roagă pentru lumea întreagă. Eu n-am învăţat încă să compătimesc şi inima mea este de piatră. Nu pot să mă fac călugăr…”

Aceste cuvinte au fost o revelaţie pentru tânărul muncitor. A te face călugăr nu însemna deci să abandonezi lumea. Ea rămâne pentru călugăr, ca şi pentru Dumnezeu Însuşi extrem de importantă şi de preţioasă. Chiar în singurătatea chiliei, prin compasiune şi prin taina rugăciunii îi poţi împărtăşi destinul tragic şi reda acea rugăciune, acea curăţenie a vieţii, a duhului şi a inimii, acea credinţă necondiţionată şi devotament total faţă de Hristos, care îi lipsesc…

Această întâlnire a fost decisivă. A îmbrăcat haina monahală, şi după câţiva ani de viaţă mănăstirească a fost trimis în Occident şi făcut preot la parohia Sfinţii Trei Ierarhi, care era atunci singura biserică a Patriarhatului Moscovei în Europa. Viaţa de aici era aspră. Cinci călugări trăiau acolo în nişte chilii dărăpănate. N-aveau bani nici de hrană, mâncau ceea ce lăsau enoriaşii în cutiile de carton din faţa uşii uneia dintre chilii – resturi de la propria lor masă. Când nu se găsea nimic, nu mâncau. Reuşeau totodată să facă milostenie fără bani şi fără hrană. De pildă, seara târziu, episcopul Benjamin, pe atunci deja în vârstă, putea fi văzut dormind pe jos învelit în mantia sa de călugăr. În chilie, în patul său era un cerşetor, pe o saltea - un altul, pe covor – un al treilea. Pentru el nu mai era loc…

Într-o zi, părintele Atanasie mergea pe străzile Parisului. În drum a întâlnit un cerşetor, şi n-avea nimic să-i dea. A oprit un trecător, şi într-o franceză stâlcită i-a spus: „Nu vezi oare că i-e foame? Dă-i 5 franci!” Şi acela l-a privit şi s-a executat. Iar el şi-a continuat drumul, fără să aibă ce mânca…Şi astfel se desfăşura viaţa…

Era un om de o smerenie rară. Îmi amintesc o reuniune când cineva i s-a adresat cu invective, cuvinte urâte şi injurii. El nu s-a mişcat, nici n-a întors capul măcar. Când am ieşit mi-a spus: „Ce om minunat! Şi ce iubire sinceră trebuie să aibă ca că-mi poată spune în faţă şi cu atâta sinceritate, fără urmă de jenă, tot adevărul!” Şi nu s-a tulburat de loc, primind acele vorbe…

A vorbi despre viaţa sa interioară mi se pare imposibil. El însuşi nu dezvăluia niciodată nimic. În general vorbea puţin, simplu, niciodată la modul sentenţios. Pur şi simplu privindu-i faţa, vedeai cum radia bucuria credinţei şi imensa profunzime a iubirii…Există o scriere despre viaţa părinţilor deşertului egiptean din primele secole: Trei călugări vin să vadă un bătrân, doi dintre ei îl întreabă despre viaţa duhovnicească, al treilea păstrează tăcerea. „Pentru ce nu mă întrebi nimic?” spune bătrânul. – „Îmi este de ajuns să te privesc…” La fel s-ar fi putut spune despre părintele Atanasie. Ceea ce spunea el era simplu, dar el însuşi era de o profunzime care uneori te umplea de o teamă respectuoasă. Şi de o simplitate inefabilă, acea simplitate care ţine de Dumnezeu şi de cele curat duhovniceşti, limpede precum cristalul şi pe care nimic n-o poate întuneca, transparentă, luminoasă.

Această simplitate se exprima şi în atitudinea lui faţă de viaţă. Îmi amintesc de prima spovedanie. Aveam atunci o tendinţă către ascetism, către austeritate şi către puritanism, şi după spovedanie aşteptam de la un călugăr, un ascet, o lecţie severă, de o mare exigenţă… Or, el mi-a spus: „Tu ştii singur ce ar spune Dumnezeu la mărturisirea ta, că trebuie să te comporţi aşa sau aşa. – Da. – Ei bine, acum stai în faţa lui Dumnezeu şi cu deplină conştiinţă spune-I ceea ce eşti gata şi capabil să faci cu adevărat din ceea ce ar fi trebuit să faci…” Decepţie… Apoi minunare în faţa unei astfel de atitudini faţă de Dumnezeu, imprimată de atâta libertate şi de atâta demnitate…

Această libertate se exprima şi în alte ocazii. Era o perioadă când mă străduiam să mă rog mult şi îndelung. Într-o zi m-a interpelat: „Te rogi mult? – Da. – Şi cu bucurie? – Da. – Şi te deranjează atunci când circumstanţele te împiedică? – Da. – Atunci să ştii că încă n-ai învăţat să-ţi pui toată nădejdea în Dumnezeu, ci contezi numai pe propria ta rugăciune şi pe propriul tău efort. Încetează toate aceste rugăciuni. Seara şi dimineaţa fă numai cinci metanii însoţite de aceste cuvinte: Pentru rugăciunile celor ce mă iubesc, Doamne miluieşte-mă… Nu adăuga nimic. Dar după ce te vei fi rugat aşa, când vei fi culcat în patul tău, pune-ţi întrebarea: Pe ce rugăciuni mă pot bizui? Câte persoane sunt în jurul meu care mă iubesc şi se roagă pentru mine? – şi abandonează-te iubirii lor. Gândeşte-te cât ne iubeşte Dumnezeu – şi predă-te iubirii Lui. Şi mai ales nu te baza pe tine însuţi…” Libertatea: eliberare de tot ce ne pare a fi un suport al vieţii noastre interioare şi care prea adesea nu face decât să ne îngusteze într-atât interioritatea, încât o transformă în exterioritate.

Apoi au trecut anii şi am primit de la el un cuvânt: Acum pot să mor, acum ştiu ce este taina tăcerii contemplative… Şi o săptămână mai târziu a murit. Agonia sa a fost lungă şi lentă. Părea că va ajunge progresiv la maturitate, şi odată pregătit, va intra în viaţa veşnică – exact aşa s-a şi întâmplat. La un moment dat, cei trei sau patru dintre cei care-l asistam am avut certitudinea că îşi atinsese statura deplină, că nu-i mai rămânea decât să moară – şi a adormit.

Aceasta a fost viaţa unui om din vremurile noastre, figură aproape necunoscută, uitată de mulţi, neînţeleasă de şi mai mulţi. A fost un preot şi călugăr rus într-atât de liber, încât s-a lepădat de sine şi nu a pierdut niciodată bucuria. A iubit atât pe Hristos cât şi oamenii încât şi-a consacrat întreaga viaţă simultan, fără deosebire, fără alegere, lui Dumnezeu şi oamenilor. Trecând prin foame şi prin persecuţiile revoluţiei, apoi prin dificultăţile şi lipsurile emigraţiei, cu toată solicitudinea faţă de lumea plină de dureri şi neorânduială ce umplea bisericile, a atins o asemenea adâncime a tăcerii contemplative, încât din această adâncime a trecut direct în veşnicie, în clipa morţii.

*

Ceea ce m-a frapat întotdeauna la părintele Atanasie a fost libertatea sa. Era inteligent, cultivat în felul său, dar nu se pierdea în aparenţe, nu-şi punea probleme cum să se comporte, ci se purta spontan, după situaţie. Câteodată putea să născocească ceva total neaşteptat şi irealizabil, dar îşi dădea singur seama. Odată eram cu el la cimitir, şi acolo erau multe morminte părăsite. Eram pe-atunci deja medic. Mi-a spus dintr-o dată: „Uite, câte morminte părăsite! Am un cort vechi, o să ţi-l dau, instalează-te aici şi ocupă-te de aceste morminte…” L-am întrebat: „Unde aş putea să mă instalez? – Păi, acolo, unde este un loc viran…” În sinea sa hotărâse că-mi va da cortul, şi cum voi locui pe acel loc viran, şi cum va face să-mi parvină pâinea zilnică, etc.…I-am spus: „Bine, să vedem cum se poate orândui totul… - Da, da, să vedem cum se poate face!…” Apoi, după o oră, îmi spune: „Ştii, este absolut imposibil! Tu trebuie totuşi să lucrezi!…” - şi n-am mai vorbit despre asta.

…Alteori, cum îi puneai o întrebare, începea să răspundă. Apoi brusc se oprea şi spunea: „Nu, nu-i aşa! Să coborâm în biserică, o să te spovedesc…” - şi devenea cu totul alt om. Putea, într-o conversaţie, să înceapă să dea un răspuns absolut «imposibil», şi apoi, după ce se ruga, vorbea ca de la Dumnezeu. Avea această facultate care îi era proprie, această deosebire care se făcea în el între, pe de-o parte, fantezia şi impetuozitatea foarte omenească şi, pe de altă parte, în cadrul sacramentului, integritatea de duhovnic, de preot, de credincios. Asta m-a frapat la el de mai multe ori. De obicei, oamenii sunt ceva mai prudenţi în viaţa obişnuită, nu-ţi dau ocazia să vezi că sunt în stare să spună ceva incoerent şi nu-ţi dau o astfel de senzaţie de contrast.

…Şi n-avea nici urmă de simţ al ridicolului care să-l împiedice să facă fie ce-o fi. Într-o zi mi-a arătat o bucată mare de ţesătură, vâscoză din care se fac rochii de damă şi îmi spune: „Priveşte, am cumpărat-o la solduri ca să-mi fac o sutană!…” Îi spun: „Părinte Atanasie, nu puteţi purta aşa ceva!… - Dar o s-o folosesc pe dos!… - Dar chiar şi pe dos se vede desenul…” Până la urmă nimeni n-a vrut să i-o facă şi a trebuit să renunţe – dar ar fi purtat-o, de ce nu? Bun, e un pic ciudat, lumea ar fi zâmbit…

…Nu îl vedeam des, dar aveam tot timpul sentimentul, ca să spun aşa, de a fi remorcat, ca o barcă mică legată de un vapor mare. Şi luntrea, trasă de la distanţă, poate chiar de la o mare distanţă, la capătul unui cablu lung, totuşi înaintează. Nu ştiu de unde am sentimentul că esenţialul în relaţia unui părinte duhovnicesc cu fiul sau fiica sa nu este atât ceea ce te învaţă, faptul că te spovedeşte, sau încearcă să te formeze, ci faptul că te-a adoptat şi că tot ceea ce i se întâmplă lui, ţi se întâmplă şi ţie într-un anumit fel. Este convingerea mea cea mai profundă, şi observ că în viaţă este realmente relaţia esenţială. De pildă, ceea ce era real între fiul rătăcitor şi tatăl său era relaţia lor tată-fiu, şi nu ceea ce reprezenta unul în raport cu celălalt. Pot interveni ruperi, furtuni, dar rămâi mereu legat la vaporul cel mare: el este purtat undeva, tu îl urmezi, poate de foarte departe, dar legătura este tot acolo, şi înaintezi…

…Părintele Atanasie scria rar. Îmi amintesc de una din scrisorile sale, pe tema reuniunilor monahale, la care nu mergea niciodată. L-am întrebat de ce, şi dacă n-ar trebui mers, şi mi-a răspuns: „Trebuie să trăieşti călugăria, nu să discuţi despre ea…” Şi la el era foarte firesc, nu era o critică, era un fapt. Nu avea nimic de făcut acolo, nu avea nimic de spus. Pentru că în general, nu vroia să se vorbească de ceea ce era tainic. Odată, mă spovedisem, şi după spovedanie am vrut să-i povestesc ce se petrecea înlăuntrul meu. M-a întrerupt de-ndată: „Este secretul dintre tine şi Dumnezeu, nu trebuie să-l ştiu…” La asta ţinea mult: „ceea ce se petrece între tine şi Dumnezeu este o taină pe care n-ai dreptul să o divulgi; vorbeşte de păcatele tale, de ceva concret, dar nu livra intimitatea relaţiilor divine.” Ultima sa scrisoare – în care mi-a scris: ştiu acum ce este taina tăcerii contemplative, de-acum pot să mor… – este atât de revelatoare pentru persoana lui. Exterior era sociabil, era deschis, oamenii făceau puţin caz de simplitatea sa aparentă, şi între timp trăia acea viaţă interioară care în acel moment atinsese esenţialul: reţinerea sa în cuvinte, în expresia exterioară, tăcerea, toate acestea s-au deschis în final către tăcerea contemplativă…

…În privinţa spovedaniei, a modului său de a «forma» oamenii, una din dificultăţile pe care le întâmpinau mulţi cu el, consta în faptul că nu cerea nimic; îţi aşeza pur şi simplu lucrurile în faţă, aşa cum erau ele, tu trebuia să acţionezi. Când ştii ce ai de făcut, faci tot ce stă în puterea ta, în forţa ta, dar nu mai mult. Şi mulţi găseau că este mai uşor să te adresezi unui director spiritual, care să-ţi dea câteva reguli precise: „Iată programul, tu faci asta şi asta…” Şi aici este fără îndoială marea dificultate şi întreaga diferenţă între lege şi har: oricât de grea ar fi legea, poţi spera mereu că vei învăţa să i te conformezi. Legea are o limită, iubirea nu are; sau te laşi dus de iubire, sau te copleşeşte deznădejdea…Dacă mi-ar fi dat în cutare sau cutare situaţie regula cea mai austeră, date fiind dispoziţiile mele de atunci, aş fi executat-o. Dar când ţi se spune: „Nu, nu este vorba de regulă, ci unde ţi-e inima? Cine eşti tu, de fapt?” – este într-un fel mult mai greu…

…În general, părintele Atanasie nu vedea ascultarea aşa cum, de exemplu, este descrisă la Părinţii deşertului: ceea ce ţi se spune, trebuie executat…El nu te «zdrobea», dar nu te-ar fi lăsat niciodată să te instalezi confortabil în nici un sistem, fie al ascultării, fie al sistemului liturgic. Eram pe-atunci foarte entuziasmat de viaţa liturgică, tipicul de rugăciune etc., când mi-a spus: „Roagă-te lui Dumnezeu, bucură-te de asta, foloseşte-te, dar asta să nu te robească…” În acest sens era la antipodul celor, cum vedeam în acea vreme, care puneau totul pe canon, tipic, cărora le era frică să nu se îndepărteze, îşi făceau probleme pentru cea mai mică omisiune comisă… Părintele Atanasie nu era, cu siguranţă, mai puţin sever, dar într-un mod diferit; era sever în sensul în care erau Părinţii din deşert, al «iubirii necruţătoare»: nu se poate alege mai puţin decât totul. Dar el nu compartimenta, nu împărţea acest tot într-o cantitate nelimitată – sau chiar limitată – de lucruri pe care le puteai sau nu le puteai face; a fi liber este infinit mai greu decât a fi rob; şi tocmai asta nu voia el, să fim robiţi…

…Ideea de a-mi depune voturile monahale în secret a fost a mea, căci nu vedeam cum aş putea fi monah în mod deschis, şi să-mi exercit şi meseria. Dar părintele Atanasie s-a opus la început categoric, căci pentru el era un negoţ cu Dumnezeu să vreau să fiu călugăr şi să-mi prezerv tot confortul. Când am sfârşit prin a renunţa, prin a-i spune: „faceţi cu mine ce vreţi”, – şi mă aşteptam să-mi pronunţ voturile în auzul tuturor şi să trăiesc apoi cu el, la dispoziţia lui – atunci mi-a acceptat voturile în secret. Era radical, absolut: „Nu faci tranzacţii cu Dumnezeu. Când te cheamă, răspunzi: Da! – şi ceea ce va face El apoi, este lucrul Său. Ca şi cu jertfa lui Isaac: este lucrul Său a oferi un berbec în schimb şi nu al tău să-ţi cumperi unul oarecare din târg…”

…După voturile mele a continuat, desigur, să vegheze, dar tot în felul său; l-am întâlnit odată pe stradă, când aştepta un autobuz; m-am apropiat şi i-am spus: „Părinte Atanasie, v-am dat voturile, dar nu mi-aţi dat pravilă de rugăciune…” Mi-a răspuns: „Ce pravilă îţi trebuie? Acum eşti monah – roagă-te neîncetat!…” Şi nu mi-a dat nimic. „Caută, încearcă să găseşti tu însuţi…” Puteai veni să-l întrebi cutare sau cutare lucru concret, dar trebuia să cauţi, să încerci să afli tu însuţi. Este viaţa ta duhovnicească, tu îl cunoşti pe Dumnezeu în felul tău, deci află-L în felul tău…

(traducere de Ioana Teodoreanu)
.
în fotografie: Anthony Bloom, Mitropolit de Suroj