VIAŢA ŞI PETRECEREA CELUI ÎNTRU SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU GRIGORIE ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI

făcătorul-de-minuni, care a strălucit în veacul al XIV-lea, alcătuită de întru-tot-sfinţitul Filothei, Patriarhul Constantinopolului şi astfel prescurtată de Cuviosul Nicodim Aghioritul

tradusă de diaconul Cornel Coman la şase sute cincizeci de ani de la mutarea Sfântului la cele cereşti

Acest dumnezeiesc părinte al nostru Grigorie s’a născut la anul de la Hristos 1296 în împărăteasca cetate a Marelui Constantin, din părinţi de neam bun şi virtuoşi. Iar tatăl său era un om atât de vrednic, încât Andronic al II-lea Paleologul, urcând pe tronul împărătesc, l-a rânduit a fi unul dintre sfetnicii lui. Şi nu doar împăratul cel pământesc îi arăta mare dragoste şi preţuire, ci şi Dumnezeu, Împăratul ceresc, l-a slăvit cu darul facerii de minuni pe când încă trăia; şi, cunoscându’şi dinainte sfârşitul vieţii, a luat chipul îngeresc – adică schima monahală – şi, din Constantin, s’a numit Constanţiu; lăsând apoi cele pământeşti, a plecat la cele cereşti. Iar Grigorie, după moartea tatălui său, a fost dat spre învăţarea filosofiei celei dinafară*. Şi, fiind foarte mic la vârstă şi fiindu’i greu să ţină minte cele ce trebuia să le înveţe, a hotărât să nu înceapă niciodată citirea şi învăţarea pe care le avea de făcut acasă fără să facă trei metanii mari şi o sfântă rugăciune dinaintea icoanei Stăpânei de-Dumnezeu-Născătoare; şi aşa, cu ajutorul Maicii Domnului, ţinea minte lesne tot ce învăţa. Şi nu doar dintr’aceasta se cunoştea ajutorul Preasfintei, ci şi din aceea că a dat semn sufletului împăratului să îi dea lui Grigorie îndestul toate câte avea trebuinţă; ceea ce împăratul a şi făcut. Nu a trecut, aşadar, multă vreme şi Grigorie a sporit atât de mult în ştiinţa de carte, încât toţi se minunau de înţelepciunea lui, precum şi de cealaltă sporire pe care o dobândea, şi anume cea în deprinderea treburilor împărăţiei. De aceea şi împăratul se bucura mult şi cugeta pentru el lucruri mari. Însă el îşi avea mintea la altele şi mai mari, adică la Împăratul Ceresc şi la slujirea celeilalte Împărăţii, cugetând cu totul şi cu totul la acelea şi neîngrijindu-se câtuşi de puţin de cele pământeşti.

De aceea nu a pregetat a se întâlni şi a se sfătui cu monahi încercaţi ce veneau din Sfântul Munte la Constantinopol, care îl îndemnau să se depărteze de cetate şi să meargă în Athos. Îi mai ziceau şi să se deprindă puţin câte puţin, chiar mai dinainte de a pleca, cu nevoinţele pentru dobândirea virtuţii. Ceea ce a şi făcut, în chip preaminunat; şi într’atât de sărăcăcioase ajunseseră hainele pe care le purta şi într’atât de mult îşi schimbase felul vieţuirii şi obiceiurile şi înfăţişarea sa, încât adesea unii credeau că şi-a ieşit din minţi. Dar el, stăruind în dragostea ce le-o purta, nu lua în seamă câtuşi de puţin dispreţul acelora. Şi cu atâta râvnă s’a dat înfrânării şi postului, încât îşi împlinea trebuinţa trupului său doar cu pâine şi apă, ocolind chiar şi săturarea de acestea. Asemenea şi în privinţa celorlalte virtuţi – se lupta din toate puterile să le dobândească. Cu o astfel de petrecere ajungând, aşadar, la vârsta de douăzeci de ani, nici de rugăminţile împăratului nu a ascultat, nici la făgăduinţele cele mari nu a căutat, ci, după ce i-a înduplecat pe toţi ai casei şi pe rudele mai apropiate – ba chiar şi pe slugile cele credincioase – să primească schima îngerească şi i-a rânduit în mănăstiri, a plecat din Constantinopol împreună cu fraţii săi şi, mergând la Sfântul Munte, s’a aşezat în Lavra Vatopedului, unde s’a supus dumnezeiescului Nicodim – un minunat isihast, strălucind atât prin făptuire, cât şi prin vederea lui Dumnezeu* – şi a luat chipul îngeresc. Pentru a înţelege, aşadar, cât de mult a sporit în făptuire şi în vederea lui Dumnezeu după ce s’a făcut monah, să luăm cu toţii aminte.


Abia trecuse al doilea an de când se aducea pe sine lui Dumnezeu prin posturi şi privegheri, prin alungarea gândurilor şi rugăciune neîncetată, când a dobândit-o pe Născătoarea-de-Dumnezeu călăuză, ocrotitoare şi mijlocitoare, încât clipă de clipă şi ceas de ceas, prin rugăciuni, îşi punea dinaintea ochilor lui ajutorul ei. Într’una din zile, deci, pe când se liniştea aparte şi îşi avea toate gândurile întoarse spre sine şi spre Dumnezeu, i s’a arătat înainte un bătrân cuviincios şi cinstit – iar acesta era Sfântul Ioan Teologul – care, privindu’l pe Grigorie cu blândeţe, i-a spus: «Am venit, fiule, trimis de Preasfânta Împărăteasă-a-tuturor, să te întreb pentru care pricină strigi neîncetat către Dumnezeu „luminează’mi întunericul, luminează’mi întunericul“?» Şi a răspuns Grigorie: «Dar ce altceva trebuie să cer eu, cel pătimaş şi plin de păcate, decât numai să fiu miluit şi luminat, spre a afla şi a face voia Lui cea sfântă?» Atunci i-a zis Evanghelistul: «Stăpâna tuturor, prin mine, robul ei, îţi zice: „Eu voiesc să îţi fiu ajutătoare“». Grigorie l-a întrebat iarăşi: «Şi unde are să îmi ajute Maica Domnului meu: în viaţa de acum sau în cea viitoare?» A răspuns Teologul: «Şi în viaţa de acum, şi în cea viitoare». Acestea zicându’i şi umplându’i inima de negrăită bucurie cu făgăduinţele Născătoarei-de-Dumnezeu, s’a făcut nevăzut.

Aşadar, după ce a petrecut trei ani în ascultare, ajungând bătrânul lui la adânci bătrâneţi, a plecat de acolo dumnezeiescul Grigorie şi a mers în marea Lavră a Sfântului Atanasie, unde părinţii l-au primit cu mare cinste, fiindcă de multă vreme auziseră faima virtuţii lui. Şi a rămas cu aceştia trei ani; şi toţi se minunau de petrecerea şi înţelepciunea lui. Pentru că, luând poruncă de la egumen să slujească şi el împreună cu ceilalţi la masa de obşte a fraţilor şi să cânte în biserică laolaltă cu ceilalţi cântăreţi, minunat se arăta întru toate şi le pricinuia tuturor uimire. Căci cu atâta nemăsurată râvnă se silea să dobândească toate virtuţile deopotrivă, încât sufletul i s’a făcut sălaş tuturor bunătăţilor duhovniceşti laolaltă; astfel că de acum înainte toţi luau aminte la el, căutând să’i urmeze. Deci, prin nevoinţa covârşitoare ce o făcea, stăpânea minunatul Grigorie nu doar asupra patimilor necuvântătoare şi asupra poftelor, dar şi asupra trebuinţelor firii; şi, purtând trup, se lupta ca şi cum ar fi vrut să se facă netrupesc. Iar somnul şi’l biruise într’atât de mult, încât – ca şi când ar fi fost fără de trup – a rămas treaz trei luni întregi, afară de un scurt răgaz în care se odihnea puţin, după ce îşi lua hrana, spre a nu păţi ceva rânduielile firii. Însă dragostea cea multă pe care o avea pentru isihie nu l-a lăsat să rămână acolo până la sfârşitul său. Pentru aceasta, ieşind, a alergat la mult-dorita pustie, avându’i cu el pe tovarăşii lui de nevoinţă, cei de-un-suflet cu dânsul şi râvnitori ai aceloraşi virtuţi.

Glossia se numea acea sfântă sihăstrie, în care locuiau mulţi alţi pustnici; iar căpetenie şi fruntaş al tuturor era un alt Grigorie, care şi el se trăgea din Constantinopol, foarte vestit pe atunci şi mare în isihie, în trezvie şi vederea-de-Dumnezeu. De la el, aşadar, s’a învăţat Grigorie tainele preaînalte ale lucrării duhovniceşti celei cu mintea şi ale piscului vederii lui Dumnezeu; şi liniştindu-se acolo aparte, s’a învrednicit să ia de la Dumnezeu multe daruri tainice, pe care este cu neputinţă să le înfăţişeze cineva prin cuvânt. Şi atâta străpungere a inimii avea totdeauna, că lacrimile îi curgeau din ochi neîncetat şi îl adăpau, curăţindu’i dimpreună cu sufletul şi trupul, dar al lacrimilor pe care l-a avut în toată vremea vieţii. Nu se putea, însă, bucura cu totul de acea bună isihie a schitului Glossiei din pricina năvălirilor agarenilor asupra monahilor care se linişteau în afara mănăstirilor. Aşadar, pentru a scăpa de primejdii, Grigorie şi tovarăşii săi – doisprezece la număr – au fost nevoiţi să plece la Tesalonic; unde, sfătuindu-se între ei, au hotărât într’un glas să meargă la Ierusalim, pentru a se închina la Locurile Sfinte şi a se linişti acolo până la sfârşitul vieţii lor. Vrând, însă, dumnezeiescul Grigorie să afle dacă această hotărâre era bineplăcută lui Dumnezeu, după ce a făcut îndeosebi rugăciune spre aceasta, a aţipit puţin şi numaidecât a văzut o astfel de vedenie: «Mi s’a arătat – zice – ca şi când m’aş fi aflat în curţile împărăteşti, împreună cu tovarăşii mei de nevoinţă, iar împăratul şedea acolo cu mare cuviinţă, pe tronul său, şi împrejurul lui stăteau străjile împărăteşti şi toţi oamenii de seamă şi cete de tot felul. Şi deosebindu-se unul dintre oamenii aceia de seamă, a venit la noi – iar acesta părea a fi marele duce – şi, îmbrăţişându-mă de parcă ar fi voit să mă vâre înlăuntru lui şi întorcându-se spre cei care erau cu mine, a spus: „Eu îl ţin pe acesta aici, prin cuvântul meu, fiindcă astfel a poruncit împăratul, iar voi mergeţi unde voiţi, nimeni nu vă împiedică“». Cu acestea luminându-se de la Dumnezeu marele Grigorie şi pe acestea vestindu-le şi tovarăşilor lui, au gândit cu toţii că marele duce care l-a ţinut pe dumnezeiescul Grigorie a fost marele Dimitrie. Pentru aceasta au hotărât să nu se îndepărteze de părţile Tesalonicului, adică de ţinutul Marelui Mucenic Dimitrie. Aflându-se, aşadar, în Tesalonic, tovarăşii săi l-au rugat pe dumnezeiescul Grigorie să primească treapta preoţiei, dar acesta la început n’a primit, până ce n’a cunoscut în sine însuşi că era voia lui Dumnezeu.

După hirotonie, deci, ducându-se la Veria, au mers la Schitul Monahilor; şi zidind aici cu tovarăşii lui de nevoinţă schit pustnicesc, dumnezeiescul Grigorie iarăşi începe – el, cel cu adevărat plin de tot binele – să se nevoiască şi să se deprindă întru dumnezeiasca desăvârşire. Astfel, cinci zile ale săptămânii nici el nu ieşea câtuşi de puţin afară, nici pe vreun altul nu primea în chilia lui. Ci ieşea doar sâmbăta şi duminica, pentru a săvârşi dumnezeieştile Taine şi a se întâlni şi a vorbi duhovniceşte cu fraţii lui, spre folosul acelora. Era pe atunci în vârstă de treizeci de ani şi avea încă desăvârşită sănătate şi era în plină putere; astfel că a început nevoinţe şi mai mari şi petrecere şi mai aspră. Îşi usca, deci, întru totul trupul cu posturi şi privegheri îndelungi, luptându-se să’l supună cu totul duhului, spălându’şi şi curăţindu’şi necontenit ochiul cel netrupesc al sufletului – adică mintea – prin desăvârşită înfrânare şi adunarea gândurilor şi prin obişnuitul său izvor de lacrimi, înălţându-o totdeauna la Dumnezeu prin neîncetata rugăciune a minţii.

Dintr’această dumnezeiască vieţuire au răsărit, negreşit, şi roadele Sfântului Duh, după cum spune Apostolul. Pentru aceasta tovarăşii lui de nevoinţă şi toţi monahii muntelui aceluia – ba chiar şi locuitorii cetăţii Veriei – îl priveau, toţi, ca pe o icoană a virtuţii. Fiindcă nu doar viaţa sa îngerească, dar şi cuvântul şi înţelepciunea lui dumnezeiască cea mai-presus-de-fire le pricinuiau tuturor teamă şi uimire. Pentru că uneori era întreg luare-aminte, căutând cu totul la Dumnezeu Cel Unul, scăldat în lacrimile lui minunate; iar alteori îşi avea faţa strălucind mai presus de fire, luminată şi slăvită de focul Sfântului Duh – aceasta mai ales când ieşea de la sfânta slujire sau din chilia isihiei lui. În anii aceştia ai isihiei Sfântului – adică ai liniştirii sau sihăstriei – a trecut la Domnul mama lui, Calista pe nume, îmbogăţită cu mari virtuţi; iar fiicele şi totodată împreună-nevoitoarele ei au trimis numaidecât scrisoare marelui Grigorie, descoperindu’i sfârşitul maicii lor şi rugându’l să meargă acolo, spre cercetarea şi călăuzirea lor duhovnicească. Aşadar a mers la Constantinopol la surorile sale şi le-a învăţat îndeajuns; iar după aceasta, voind să se întoarcă la Veria, l-au urmat şi surorile lui, pe care aşezându-le într’o mănăstire de maici şi poruncindu-le să urmeze obişnuita lor petrecere călugărească, s’a dus iarăşi în muntele de lângă Veria, la chilia lui, şi s’a făcut cunoscut şi prieten unui bătrân isihast, Iov pe nume. Acesta fiind foarte simplu şi auzindu’l într’o zi pe dumnezeiescul Grigorie zicând că nu doar pustnicii şi călugării, ci toţi creştinii trebuie pururea – după cuvântul Apostolului – să se roage neîncetat, nu credea şi zicea că aceasta este doar datoria monahilor, nu şi a mirenilor. Iar Sfântul a tăcut, pentru că ura multa-vorbire; dar Dumnezeu, cu toate că Sfântul tăcea, a dovedit drepte şi bune cuvintele lui. Căci mergând Iov la chilie, a stat la rugăciune; şi iată că vede dumnezeiesc Înger, întreg lumină, care îi zice: «Întru nimic să nu te îndoieşti, o, bătrâne, de cele ce cu puţin înainte le-a spus sfinţitul Grigorie, ci astfel să cugeţi şi să mărturiseşti şi tu».

Cinci ani a petrecut înţeleptul Grigorie în liniştea acelui munte. Silit, însă, de năvălirile dese ale neamului arvaniţilor, s’a dus iar în Sfântul Munte, în Lavra Sfântului Atanasie; şi, despărţindu-se de prieteni şi părinţi şi fraţi, a locuit în afara mănăstirii, în schitul Sfântului Sava, cu mare bucurie petrecând, astfel, râvnita lui viaţă pustnicească. Şi nu ieşea – afară de sâmbăta şi duminica – nici să vadă pe cineva, nici să îl vadă cineva şi să’i vorbească, fără numai de voiau să îl cheme de la Lavra pentru slujirea preoţească; şi singura lui ţintă era vederea lui Dumnezeu.

Odată, în seara dinspre ziua Sfintelor Patimi ale Mântuitorului nostru, după vechiul obicei s’a făcut la Lavra priveghere mare, la care era de faţă şi Sfântul, părtaş la priveghere şi la cântări. Însă, fiindcă unii dintre cei ce stăteau în ceata cântăreţilor se dedaseră vorbirilor deşarte şi nu mai încetau, s’a întristat omul lui Dumnezeu, dar n’a găsit nimerit să le zică ceva, ci şi-a desfăcut mintea de la cele de acolo şi de la flecărerile lor, precum şi de la cântările cântăreţilor, şi a întors-o spre ea însăşi şi, prin ea, spre Dumnezeu, precum obişnuia. Şi numaidecât l-a înconjurat dumnezeiască lumină de sus şi, luminându’şi prin razele acelea şi ochii sufleteşti şi pe cei trupeşti, a văzut limpede – de parcă atunci s’ar fi întâmplat – ceea ce avea să se petreacă după mulţi ani: l-a văzut purtând veşmânt arhieresc şi slujind în treapta arhieriei pe egumenul Lavrei, Macarie pe nume; care după zece ani a ajuns mitropolit al Tesalonicului, de unde a şi trecut la Domnul.

Altă dată se ruga Sfântul în chilia lui către Născătoarea-de-Dumnezeu pentru el şi pentru cei dimpreună cu el, cerându’i acesteia să le facă lesnicioasă şi neîmpiedicată petrecerea lor duhovnicească şi suirea către Dumnezeu; şi, de asemenea, să le facă mai uşor de găsit şi fără osteneală şi pe cele trebuincioase traiului, pentru a nu’şi cheltui vremea cu ele şi a fi împiedicaţi, astfel, de la cele duhovniceşti şi mai-de-trebuinţă decât ele. Iar Stăpâna-a-toate, în vreme de ziuă, i s’a arătat lui în veşmânt fecioresc de mare cuviinţă, precum o vedem zugrăvită în icoane, şi s’a întors către cei ce o urmau, care erau foarte mulţi şi luminoşi, şi le-a spus: «De acum înainte voi să rânduiţi toate cele trebuincioase şi să le daţi lui Grigorie şi celor dimpreună cu el». Acestea le-a poruncit Născătoarea-de-Dumnezeu şi s’a făcut nevăzută; şi zicea Sfântul că «de atunci încolo am avut fără osteneală cele trebuincioase, oriunde ne aflam».

În cel de-al treilea an pe care îl avea Sfântul în schitul Sfântului Sava, într’una din zile, avându’şi mintea aţintită la Dumnezeu prin sfânta rugăciune, l-a cuprins un somn subţire şi a văzut vedenia aceasta: i s’a arătat cum că ţinea în mâinile sale un vas plin cu lapte şi că vasul a început deodată să izvorască asemenea unui izvor, laptele trecând peste gura vasului şi vărsându-se afară din el. Apoi i s’a arătat că din lapte s’a prefăcut deodată în vin preabun şi preaînmiresmat, care, vărsându-se mult pe mâinile şi pe hainele lui, părea că le-a udat cu totul şi le-a umplut de bună-mireasmă. Iar pe când se bucura el mult de aceasta şi îi plăcea mult să vadă aceasta şi să simtă o astfel de bună-mireasmă, i s’a arătat că un om de seamă i-a stat deodată înainte zicându’i: «Pentru ce, Grigorie, nu dai şi altora din băutura aceasta minunată, care izvorăşte atât de îmbelşugat, ci o laşi să se verse aşa, în zadar? Nu ştii că aceasta este dar de la Dumnezeu şi nu va înceta nicicând de a izvorî?» Răspunzându’i acestuia dumnezeiescul Grigorie că este neputincios de-a da altora asemenea băutură şi că în vremurile de acum nu sunt dintr’aceia care au trebuinţă de băutura aceasta, acela i-a zis că «chiar dacă acum nu se află dintr’aceia care să o caute cu poftă, totuşi tu trebuie să îţi faci datoria ta şi să nu fii nepăsător de la a o da; iar cererea rodirii de la cei ce o primesc să o laşi pe seama Stăpânului». Apoi acel luminat om de seamă părea că a plecat. Şi s’a trezit Sfântul din somnul acela subţire şi a şezut acolo multă vreme înconjurat şi luminat întreg de lumina dumnezeiască. Iar prefacerea ce se făcuse din lapte în vin arăta că, de învăţătura cea morală şi mai simplă, urma să treacă la cuvântul dogmatic şi ceresc.

Aşadar, încredinţându-se de-Dumnezeu-purtătorul Grigorie prin vedenii dumnezeieşti şi călăuzit de Sfântul Duh Care sălăşluia într’însul, a început să alcătuiască scrieri multe şi minunate. Dar, nefiind drept ca unul atât de mare în virtute şi în cuvinte să rămână ascuns şi neştiut, ce se întâmplă? Este ales de către monahii de seamă ai Sfântului Munte egumen al mănăstirii Esfigmenului, în care vieţuiau două sute de călugări. Cum şi în ce fel chivernisea mănăstirea şi acea întreagă sfântă obşte nu este nevoie să o spună cuvintele, ci o dovedesc faptele. Astfel, era în această mănăstire un monah bogat în virtuţi, Evdochim pe nume, pe care diavolul – prin oarecare năluciri mincinoase – îl înşelase şi îl făcuse să se socotească pe sine însuşi mai înalt în virtute decât dumnezeiescul Grigorie. Cunoscând Sfântul că din înşelare drăcească îşi închipuie acestea Evdochim, nu l-a lăsat să se piardă cu nălucirile acelea, ci – uneori prin sfinte învăţături, alteori prin rugăciuni într’ascuns şi prin lacrimi, şi cu rugăciuni obşteşti ale tuturor fraţilor – a alungat de la acela toată lucrarea diavolului; şi, cu harul Sfântului Duh, l-a făcut să fie cu adevărat „bine-încercat“, cum îi era şi numele; căci aceasta înseamnă „Evdochim“.

Într’o vreme, iarăşi, lipsea din mănăstire untdelemnul; şi fiindcă era mare trebuinţă, s’a dus Sfântul la vasul cel mare hărăzit ţinerii untdelemnului, împreună cu toţi fraţii, şi rugându-se lui Dumnezeu cu credinţă, a binecuvântat chiupul cu mâna sa în chipul Crucii şi numaidecât s’a umplut cu untdelemn; şi n’a mai lipsit în toată vremea aceea, măcar că scoteau şi foloseau din belşug. Şi aflând că măslinii mănăstirii nu rodeau şi că aceasta era pricina pentru care le lipsea untdelemnul, s’a dus afară cu fraţii şi, binecuvântând pomii, aceştia s’au umplut de rod; şi, spre dovedirea minunii, pomii de care se apropiase sau de care se atinsese Sfântul erau încă şi mai încărcaţi de roade.

Nu a trecut multă vreme şi lepădând egumenia s’a dus iarăşi la Lavra, la liniştea cea dorită de el. Pe atunci a venit întâia oară din Calabria întru-tot-ticălosul Varlaam; şi se arăta pe sine cum că este de-un-cuget cu Biserica Răsăriteană şi cum că pofteşte să se facă monah şi, chipurile, spre dovedirea acestora, s’a apucat să alcătuiască cuvinte împotriva latinilor celor de un neam cu el. Însă, judecând şi deosebind cuvintele acestuia, dumnezeiescul Grigorie a arătat că mustrarea aceea pe care Varlaam o făcea latinilor era plăsmuită şi vicleană şi, numaidecât, potrivnică adevărului. Aceasta a fost cea dintâi pricină pentru care şi l-a făcut vrăjmaş pe Varlaam. După scurtă vreme acesta din urmă s’a dus la Constantinopol, la oarecare monahi simpli, a căror lucrare era rugăciunea minţii şi trezvia, şi s’a făţărit cum că li se face ucenic şi prieten. Şi auzind de la aceştia spunându’i, în chip simplu şi sărăcăcios, din rânduielile pe care trebuie să le păzească monahii începători în rugăciunea minţii, şi-a întors ticăloasa lui limbă şi mână asupra lor, numindu-i, vai!, eretici şi scriind împotriva rugăciunii minţii şi împotriva dumnezeieştii-vederi celei tainice; până când – mai înainte de a fi date pe faţă aceste hule ale lui – a fost osândit şi ruşinat înaintea patriarhului ecumenic pentru alte fapte ruşinoase şi mârşave. Şi a plecat, astfel, cu necinste din Constantinopol şi s’a întors la Tesalonic, urmând, însă, şi aici aceleaşi ocări asupra monahilor; ba mai rău, nu s’a mulţumit să’i batjocorească doar pe monahii vremii aceleia, ci s’a apucat cu tărie să arate cum că pricinuitorii înşelării monahilor nu erau alţii decât de-Dumnezeu-înţelepţiţii Părinţi şi învăţători.

Pentru aceasta monahii Tesalonicului au scris Sfântului, rugându’l fierbinte să meargă într’acolo spre apărarea adevărului, împotriva lui Varlaam. Şi numaidecât a ajuns Sfântul la Tesalonic – unde era război – şi a încercat cu felurite mijloace să îl îndrepte pe Varlaam; mai apoi şi nemijlocit şi faţă către faţă multe zicându’i, vrând să îl aducă la acelaşi cuget cu Biserica. Dar fiindcă acesta nu înceta cu nici un chip – atât prin cuvinte, cât şi prin scrieri întregi – de-a se purta cu neruşinare împotriva Bisericii, Sfântul, nevăzând nici o îndreptare, de nevoie a început să scrie şi el, la rândul lui, în apărarea dreptei-cinstiri de Dumnezeu împotriva vorbelor mincinoase ale lui Varlaam; care, după ce a aflat de răsturnarea şi stricarea cuvintelor sale – ce se făcea prin cuvinte minunate, pe care Sfântul le-a dat spre folos de obşte, apărând sfânta isihie şi adevărul ortodox – s’a lăsat de-a mai grăi şi de-a mai scrie împotriva monahilor şi s’a năpustit de acum înainte, întreg, asupra dumnezeiescului Grigorie. Însă, pentru că nu putea să’i stea împotrivă faţă către faţă şi să se lupte cu el în cuvânt, a fugit din Tesalonic şi a mers din nou la Constantinopol.

Avea, deci, Sfântul trei ani întregi de când era în Tesalonic, unde grăia şi scria acele cuvinte minunate despre credinţa şi slăvirea cea adevărată. Iar cea mai mare parte a vremii acesteia şi-o petrecea cu obişnuitul său plâns, în desăvârşită singurătate şi isihie. Şi, neavând pustia lui cea iubită, a găsit cu cale de-a zidit o chilioară în părţile mai dinăuntru ale casei în care locuia; şi se liniştea acolo, pe cât era cu putinţă. Dar, sosind praznicul dumnezeiescului Antonie, ucenicii şi tovarăşii lui de nevoinţă erau, toţi, la minunatul Isidor şi făceau priveghere. Şi – o, minune! – nu lipsea de acolo nici marele Antonie, ci în amândouă părţile se arăta împreună-prăznuind în chip luminat. De aceea, acolo unde se ruga în liniştea sa dumnezeiescul Grigorie, a venit dintr’o dată lumină dumnezeiască şi l-a luminat – precum şi alteori l-a luminat, în multe rânduri – şi împreună cu lumina i s’a arătat şi marele Antonie zicându’i: «Bună este rugăciunea cea cu liniştea (isihia) minţii, pentru că curăţă ochiul cel netrupesc al sufletului şi îl învredniceşte pe om dumnezeieştii descoperiri a celor negrăite. Dar în anume răstimpuri este trebuincioasă şi împreună-petrecerea şi întâlnirea cu fraţii cei de-un-suflet, spre a face laolaltă rugăciunile şi cântările de obşte. Trebuie, deci, ca şi tu să mergi acum la fraţii tăi care priveghează şi au mare trebuinţă de purtarea ta de grijă». Şi numaidecât s’a făcut nevăzut marele Antonie. Iar dumnezeiescul Grigorie s’a dus grabnic la fraţi, care l-au primit cu bucurie, şi toată noaptea aceea au petrecut-o laolaltă, priveghind şi prăznuind. După acestea s’a dus în Sfântul Munte şi a arătat isihaştilor şi întâi-stătătorilor de seamă ai mănăstirilor toate câte a scris pentru apărarea bunei-cinstiri de Dumnezeu, împotriva rătăcirii lui Varlaam, de care aceia s’au şi minunat şi le-au lăudat şi într’un glas cu toţii le-au pecetluit. Iar în ceasul în care voia el să meargă în Sfântul Munte, sora sa – Teodota pe nume – era aproape de moarte. Pentru aceasta l-au întrebat ucenicii şi prietenii lui în ce fel să se facă înmormântarea ei. Iar Sfântul, mai-înainte-văzând cele ce vor fi, le-a zis: «Nu este de trebuinţă să mă întrebaţi despre acestea; căci, voind Dumnezeu, mă voi înapoia şi eu până atunci şi mă voi afla aici mai înainte de sfârşitul ei»; astfel a zis, iar cuvântul s’a făcut lucru. Că sosind ceasul cel de pe urmă al Teodotei, a cerut să’l vadă pe dumnezeiescul Grigorie, pe bunul ei frate şi părinte; şi auzind că lipsea, plecat în Sfântul Munte, s’a întristat cu toată inima ei, defăimându-se pe sine cum că nevrednică este de cea de pe urmă vedere a aceluia şi de vorbirea cea de pe urmă cu el. Şi din ceasul acela a tăcut şi s’a liniştit cu totul, încât părea că trage să moară; iar cei ce erau de faţă pregăteau cele trebuincioase înmormântării. Dar – o, minune! – opt zile s’au scurs, pe care le-a trecut fără mâncare, fără somn, fără a vorbi, fără dureri, ci doar cu o puţină răsuflare şi cu mişcarea ochilor arăta că era încă vie, părând că îşi aşteaptă fratele; şi, fără îndoială, aşa şi era. Căci sosind seara celei de-a opta zile, a venit din Munte şi cel dorit de ea. Şi stând lângă sora lui, i-a vorbit; şi numaidecât ce-a auzit ea glasul preadulcelui ei frate, a deschis către el ochii trupului dimpreună cu cei sufleteşti; şi fiindcă nu putea vorbi, şi-a înălţat puţin mâinile ei către Dumnezeu, spre mulţumire, şi după câteva clipe şi-a dat sufletul în mâinile lui.

Iar marele Grigorie, după înmormântarea surorii sale, iarăşi s’a întors la petrecerea lui de mai înainte, adică la isihie şi la trezvie şi la rugăciune şi la necontenita luare-aminte a dumnezeieştii vederi-de-Dumnezeu şi a dumnezeieştilor arătări. Iar vrăjmaşul acestor arătări, ticălosul Varlaam, se dusese la Constantinopol, după cum am spus; şi, aruncând ca pe o momeală filosofia cea din afară (adică lumească) celor ce căscau gura după asemenea lucruri, în scurtă vreme a făcut întreaga cetate părtaşă relei lui învăţături, chiar şi pe patriarh. Şi puţin a lipsit să nu’i înduplece pe toţi să se lepede de Ortodoxie, iar pe dumnezeieştii propovăduitori ai ei – adică pe dumnezeiescul Grigorie şi pe cei de-un-cuget cu el – să’i cheme prin scrisori patriarhiceşti la judecata Bisericii, ca pe unii ce se fac vinovaţi de toată tulburarea iscată. Aşadar Sfântul, luând pe Isidor şi pe Marcu, pe cei dintâi dintre prietenii săi, a ajuns în cetate şi aflându’i aproape pe toţi oamenii de seamă – afară de unul sau doi – înduplecaţi de flecărelile lui Varlaam, i-a călăuzit la Ortodoxie cu harul Sfântului Duh, chiar şi pe patriarhul însuşi. Care, după ce au citit şi acele minunate cuvinte, alcătuite de el împotriva lui Varlaam şi a hulelor lui, toţi laolaltă l-au numit şi l-au vestit învăţător al dreptei-cinstiri de Dumnezeu şi împreună-glăsuitor cu dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii, patriarhul însuşi aducându’i mari mulţumiri.

Dar, fiindcă pentru a fi scoasă din mijlocul Bisericii rătăcirea lui Varlaam era trebuinţă să se facă Sinod de obşte, s’a hotărât ca acesta să se ţină când va veni împăratul. Împreună au alergat dintr’alte părţi în împărăteasca cetate, prin semn dumnezeiesc, şi alţi nevoitori de-un-cuget cu Sfântul: preacuviosul David cu tovarăşii lui de nevoinţă, Dionisie, care cunoscuse prin vedenie biruinţa ce avea s’o facă dumnezeiescul Grigorie asupra ereticilor, şi alţii asemenea. După acestea a sosit şi împăratul, pe care îl aşteptau. Se face, deci, Sinod în biserica Sfintei Sofíi (adică a lui Hristos, Înţelepciunea Tatălui) la anul 1341, şi, pe scurt vorbind, Varlaam este osândit la blesteme cumplite şi înfricoşătoare pedepse, dimpreună cu hulitoarele lui scrieri; şi de nu s’ar fi prefăcut că se pocăieşte şi că primeşte şi mărturiseşte adevărul şi cum că osândeşte ca eretice propriile sale scrieri, nu ar fi scăpat viu de urgia poporului.

Dar Varlaam, astfel făcut de ruşine, a căutat scăpare la latinii săi cei iubiţi. Iar vicleanul Grigorie, zis Achindin, dintr’o dată se arată, cu îndrăznire, a fi urmaşul şi moştenitorul rătăcirii lui Varlaam; şi iarăşi dumnezeiescul Grigorie se dovedeşte mare luptător şi luminat atlet al Ortodoxiei, stricând rătăcirea prin dumnezeieştile Scripturi şi prin învăţăturile Bisericii. Abia două luni trecuseră după ţinerea acestui Sinod, şi s’a făcut război în popor între locuitorii cetăţii, pe care l-a iscat în fel şi chip patriarhul Ioan, zis Caleca. Şi neîncuviinţând la aceasta dumnezeiescul Grigorie, ci îndemnându’l să facă pace şi să oprească lupta, patriarhul se întoarce asupra Sfântului şi caută cu orice chip să’l pedepsească. Leapădă, aşadar, atâtea cinstiri şi laude pe care i le adusese mai înainte şi, neputând plăsmui vreo vină împotriva lui, ce face? Se întoarce întreg, nenorocitul, împotriva Ortodoxiei şi ridică nebunesc război împotriva Bisericii şi a dumnezeieştilor ei dogme – spre a putea, în felul acesta, să’l pedepsească pe Sfânt, învinuindu’l că apără, chipurile, dogme rele şi eretice. Şi îl aduce în Biserică pe Achindin, pe vistiernicul ereziilor, hirotonindu’l diacon, şi se pregăteşte să’l facă şi preot şi învăţător al Bisericii; iar pe Sfântul Grigorie, pe propovăduitorul adevărului, după multe batjocoriri şi învinuiri cum că ar fi pricinuitorul războiului, l-a osândit la temniţă întunecată.

Dar Ana, împărăteasa de atunci, auzind că a fost hirotonit diacon Achindin – care era afurisit de două Sfinte Sinoade – a trimis şi l-a alungat din Biserică. Iar dumnezeiescul Grigorie a rămas închis în temniţă patru ani; şi deşi trupul îi era bolnăvicios şi şubrezit şi avea trebuinţă zi de zi de-a fi îngrijit, în loc de îngrijiri a pătimit, din pricina chinului temniţei, tocmai cele potrivnice. Însă în cele din urmă însuşi patriarhul, vrăjmaşul lui – cel care’l învinuise, numindu’l urâtor şi vrăjmaş al împăraţilor, şi’l osândise la temniţă – aşadar patriarhul însuşi, făcându-se sinod obştesc, este dezbrăcat de preoţie ca eretic şi lepădat din Biserică. Iar pierzania acestuia s’a făcut pieire a ereziei şi adeverire a Ortodoxiei; şi numaidecât s’a risipit şi războiul din popor. Atunci iese şi marele Grigorie din temniţă şi, după atâtea lupte şi osânde, se întoarce strălucit, cu cununile mărturisirii, la iubiţii lui fraţi care îl iubeau. Şi, ca să spunem mai pe scurt, este hirotonit mitropolit al Tesalonicului, după ce în multe rânduri a fost rugat şi îndemnat spre aceasta de către însuşi împăratul şi de către patriarhul Isidor. Dar, pentru că şi în Tesalonic se iscase o oarecare luptă pentru stăpânie, care încă nu încetase, arhiereul lui Dumnezeu Grigorie este alungat din cetate şi, plecând, s’a dus iarăşi în Sfântul Munte. Şi s’a întâmplat ca atunci când l-au alungat pe Grigorie să fie praznicul Naşterii Maicii Domnului; iar preoţii Tesalonicului, care voiau să împreună-slujească la praznic, îndemnaţi de un preot împreună-slujitor al lor – evlavios şi hrănitor de orfani – au făcut rugăciune către Dumnezeu ca să le arate, prin oarecare semn, ce rânduială şi îndrăzneală are către El Grigorie. Iar ceilalţi împreună-slujitori se rugau lui Dumnezeu doar pentru semn; pe când pomenitul preot hrănitor de orfani se ruga cu mintea sa, în taină, lui Dumnezeu, ca semnul pe care îl cereau cu toţii să se facă întru fiica sa oloagă şi să se vindece de boala ei, dintr’a căreia pricină toate mădularele trupului îi erau uscate şi înţepenite de trei ani întregi. Iar Dumnezeu, ca să’l slăvească pe slujitorul Lui pentru care se făcea rugăciunea – adică pe dumnezeiescul Grigorie – o ridică dintr’o dată pe fată din pat şi o face să păşească nestânjenită şi să alerge încolo şi încoace sănătoasă prin casă, fără să mai aibă nici urmă de boală.

Iar în Sfântul Munte, acolo unde mersese Sfântul, aflându’l pe el Ştefan, Voievodul bulgarilor, îl îndemna mult să primească a merge în împărăţia lui, dar n’a fost cu putinţă. Iar după acestea? A fost mult silit de Ştefan şi a fost trimis sol la Constantinopol către împăraţi. Şi, trecând oarecare vreme, s’a dus iarăşi la eparhia lui, pe de o parte înduplecat de făgăduinţa că va fi ocrotit de împăraţi şi de patriarh şi, pe de alta, crezând că până atunci vor fi încetat poate şi tulburările. Dar au urmat iarăşi alte pricini de tulburare şi de dihonie; şi iarăşi arhiereul a fost împiedicat de-a merge la Tesalonic şi la mitropolia lui. Deci, prin hotărârea sobornicească a Bisericii celei Mari a Constantinopolului, s’a dus în ostrovul Limnosului, căruia mult i-a fost de folos, prin învăţătura şi prin minunile lui. Iar pe când petrecea acolo, rugat fiind, a mers într’un mic ţinut bântuit de ciumă şi, făcând litanie cu tot poporul şi rugându’L pe Dumnezeu, a încetat boala cea aducătoare de moarte.

În cele din urmă tesalonicenii n’au mai răbdat ca, din pricina câtorva oameni iscători de tulburare, să se desfete alţii de bunul lor; ci, pregătind galeră domnească şi urcându-se în ea cei dintâi oameni ai Bisericii, au mers în ostrovul Limnosului şi după puţine zile l-au adus pe păstor la turma sa. Şi atâta bucurie s’a făcut în ziua aceea când a sosit Sfântul, încât, de parcă ar fi fost ziua cea purtătoare-de-lumină a Învierii, au lăsat obişnuitele cântări de la intrarea arhiereilor în biserică şi, însuflaţi de la Dumnezeu, au cântat Ziua Învierii, Să ne curăţim simţirile, Luminează-te, luminează-te, şi celelalte; şi minunea era că nu s’a aflat cine i-a îndemnat pe psalţi să cânte asemenea tropare, nici cine a început cel dintâi cântarea aceea. Iar după trei zile, poruncind Sfântul, s’a făcut sobor şi litanie cu sfintele icoane. Şi după litanie a rostit cuvânt de învăţătură despre buna-înţelegere întreolaltă şi despre pace, iar mai apoi a săvârşit jertfa cea fără-de-sânge, pentru a sfinţi cu aceasta poporul, la care l-a slăvit Dumnezeu cu minunea ce urmează. Pomenitul preot – hrănitorul de orfani – avea şi un copil de parte bărbătească lunatic, pe care boala îl chinuia cumplit o dată în fiecare an. Iar la Liturghia aceea slujind şi tatăl copilului, l-a rugat pe dumnezeiscul Grigorie să’l împărtăşească pe copil el însuşi, cu mâinile sale; împărtăşindu’l, deci, Sfântul, a fugit boala şi a rămas de atunci înainte copilul slobod, slăvind pe Dumnezeu. După acestea a strâns tot clerul şi le-a înfăţişat lor cât de mare este înălţimea preoţiei; şi mai apoi n’a încetat de a’i învăţa, atât în biserici, cât şi deoparte; şi pe toţi îi călăuzea la mântuire, prin învăţătura şi, mai ales, prin pilda lui cea bună.

Dar, pentru că cei de-un-cuget cu Varlaam şi cu Achindin tot nu încetau de-a tulbura Biserica Ortodoxă, împăratul şi patriarhul au hotărât să strângă iarăşi Sinod în cetatea împărătească, spre a fi cercetate de la început spusele acelora. Aşadar, înaintea oricăror altora, i se cere să ia parte la acesta dumnezeiescului Grigorie, ca celui ce era mai vrednic decât oricare alţii; şi, chemat prin scrisori împărăteşti şi patriarhiceşti şi cu multă rugăminte, s’a dus la Constantinopol. Şi luminat adunându-se marele Sinod – la anul 1351, în biserica din Vlaherne – Sfântul, mult îndemnat de împărat şi de Sinod, a înfăţişat înaintea Sinodului dogmele ortodoxe ale credinţei, prin cuvinte şi scrieri şi minunate grăiri cu poporul. Iar după sfârşitul Sinodului s’a întors cât de grabnic cu putinţă la turma sa; dar iarăşi îi este împiedicată intrarea în Tesalonic, de data aceasta nu de către eparhioţii săi, ci de Ioan Paleologul, care se afla acolo. Aşadar, de nevoie, s’a adăpostit în Sfântul Munte. Dar după trei luni a fost chemat de Ioan însuşi şi s’a întors în eparhia sa; şi iarăşi o păstorea şi o îngrijea sufleteşte şi trupeşte. Şi, mergând la o mănăstire de maici pentru praznicul Naşterii Maicii Domnului, pe când slujea el, o călugăriţă – Eleodora pe nume – care orbise de un ochi cu puţine zile înainte, s’a dus pe cât a putut într’ascuns, ca femeia cea cu curgere de sânge din Evanghelie, şi, apucând veşmântul lui arhieresc, l-a atins de ochiul bolnav şi a luat vindecare în chip minunat.

Petrecând, aşadar, un an în eparhia lui, a căzut lovit de o boală cumplită şi îndelungată, pentru că peste măsură îi fusese chinuit trupul de ostenelile necontenite, de multele ispite şi de desele plecări din cetate; şi toţi socoteau că va muri. Dar Dumnezeu, când nimeni nu mai nădăjduia, i-a dăruit iarăşi, de sus, viaţa, căci îl pregătea spre alte lupte şi drumuri şi bătăi, ca pe un viteaz luptător. Încă mai avea urmele bolii când a fost silit de multele şi stăruitoarele rugăminţi ale împăratului Ioan Paleologul să meargă iarăşi la Constantinopol, spre a mijloci pe lângă socrul acestuia, împăratul Ioan Cantacuzinul, pentru a’i împăca în lupta ce-o duceau întreolaltă şi dintr’a căreia pricină cel dintâi se şi afla la Tesalonic. Dar Dumnezeul Cel de sus, Împăratul împăraţilor, l-a trimis pe Sfânt spre altă slujire. Căci mergând el spre Constantinopol, a fost luat rob de ehemenizi; şi, astfel, în chip de rob, a fost dus de aceştia în Asia, binevestind şi propovăduind credinţa către creştinii ce erau robi acolo şi întărindu’i prin învăţătura lui. Câte şi ce fel de vorbiri a făcut cu turcii despre dreapta-cinstire de Dumnezeu, la Prusa şi Niceea, şi în ce fel le-a închis acestora gurile şi prin ce alte învăţături i-a întărit pe creştinii de acolo – oricine voieşte, să le afle din viaţa pe larg a Sfântului. Iar după un an întreg a plecat Dumnezeu inima oarecăror bulgari binevoitori, care, cu multă dragoste, au dat bani şi l-au slobozit pe Sfântul.

Minune s’a făcut iarăşi pe când caicul în care se afla Sfântul intra în limanul Constantinopolului ca să arunce ancora; pentru că se auzeau în văzduh bătăi din palme şi cântări minunate, ca şi când ar fi venit din partea caicului. Şi toţi câţi le-au auzit au fost încredinţaţi că nu de la oameni erau acele cântări, ci cereştii Îngeri îl însoţeau nevăzut pe Sfântul; care, după ce a petrecut o bucată de vreme în cetatea împărătească, s’a dus în cele din urmă la eparhia sa. Şi aflând-o însetată şi din pricina lipsei de învăţătură, dar şi din pricina neplouării, a adăpat-o îmbelşugat cu amândouă. Şi avea Sfântul prieten pe un evlavios ieromonah, numit Porfirie; şi odată, noaptea, pe când cântau slujba praznicului Schimbării-la-faţă a Mântuitorului, l-a cuprins pe acesta în coasta stângă o durere atât de cumplită, încât nu îi mai îngăduia nici să se întindă pe aşternutul său. Şi, mergând acolo Sfântul să slujească, s’a apropiat de el Porfirie şi l-a rugat fierbinte, cerând tămăduire. Şi punându’şi Sfântul mâna în chipul Crucii pe coasta stângă a aceluia şi zicând cu zdrobire şi cu străpungere de inimă troparul «Răstignindu-Te, Stăpâne»* şi «Tămăduiască-te pe tine Hristos» – o, minune! – a fost slobozit cel ce pătimea din acea durere amară şi s’a întors sănătos la chilia lui.

Altă dată, iarăşi, pomenitului Porfirie i s’a întâmplat la gât un junghi atât de rău, încât nici apă nu mai putuse înghiţi de opt zile şi opt nopţi şi era în primejdie de moarte. Făcând, deci, marele Grigorie cruce asupra locului aceluia cu sfânta sa dreaptă şi zicând către Hristos, cu lacrimi, troparul «Neîmpărtăşit ai rămas patimilor»* l-a vindecat în chip preaslăvit.

Tot aşa, pe fiul în vârstă de cinci ani al unui meşter care broda cu fir de aur, suferind de cincisprezece luni de o cumplită curgere de sânge, pe care nimeni nu’l putuse tămădui, ci era sortit morţii, pecetluindu’l Sfântul cu semnul cinstitei Cruci şi rugându-se în taină cu mintea, l-a vindecat şi l-a dat sănătos părinţilor lui.

Dar fiindcă om era şi el şi trebuia să plătească obşteasca datorie, trecând trei ani după ce a mers pentru ultima oară în împărăteasca cetate, deci la 1359, s’a îmbolnăvit şi a căzut la pat; şi atunci, învăţându’i îndeajuns pe cei de faţă, mai înainte şi-a spus sfârşitul său, arătând limpede, cu multe zile înainte, chiar şi ziua în care avea să se săvârşească şi zicându-le prietenilor că aceasta va fi după praznicul Sfântului Ioan Gură-de-Aur, adică în ziua a paisprezecea a lunii lui Noiembrie; căci i se arătase în vedenie dumnezeiescul Gură-de-Aur şi îl chema la el, ca pe unul de-un-obicei şi de-un-lăcaş cu el. Când, aşadar, arhiereul lui Dumnezeu îşi dădea ultima suflare şi făcea cu toată luarea-aminte drumul său către cele cereşti, zicea ceva cu glas slab; iar cei ce erau de faţă, luând aminte să audă ce zicea, n’au auzit nimic altceva decât: «cele cereşti, la cele cereşti». Şi acestea le-a zis necontenit până când harul dumnezeiesc cel mai-presus-de-ceruri, sălăşluit în acel suflet ceresc, l-a despărţit pe acesta de trupul cel tovarăş cu el. Aşadar întreaga viaţă a Sfântului Grigorie a fost şaizeci şi trei de ani; dintre care doisprezece ani şi şase luni a păstorit Biserica lui Dumnezeu ca arhiereu. Iar după ce a ieşit fericitul său suflet, atotlucrătorul har al Sfântului Duh a descoperit, în chip minunat, şi înafară strălucirea lăuntrică a sufletului său, lumină multă şi preaslăvită umplând chilia aceea în care stăteau sfintele moaşte ale Sfântului. Tot astfel a strălucit şi faţa lui, cu toate că era chinuită şi uscată din pricina zăcutului dinaintea morţii; şi aproape toţi oamenii cetăţii, alergând atunci la înmormântarea acelor sfinte moaşte, s’au făcut martorii acestei străluciri mai-presus-de-fire a feţei lui. Căci nedespărţit a rămas de aceasta şi de sfintele lui moaşte harul Sfântului Duh; Care, mai apoi, a şi arătat sfântul său mormânt sălaş al luminii dumnezeieşti şi izvor de tămăduiri şi fântână de daruri dumnezeieşti şi de neîmpuţinată vindecare obştească. Pentru aceea Sfântul a şi fost numit făcător-de-minuni; şi cu adevărat este făcător-de-minuni. Şi mi-aş fi dorit să îmi fi îngăduit vremea să povestesc minunile pe care le-a făcut multora; dar fiind lucrul acesta anevoios – atât din pricina mulţimii minunilor, cât şi datorită scurtimii cuvântului nostru – trec peste cele ce le-a lucrat în chip minunat după moartea lui, care sunt scrise în viaţa pe larg a sa şi pe care oricine doreşte le poate citi acolo; şi povestesc pe scurt o singură minune mai nouă pe care a făcut-o, prin care pe de o parte se dovedeşte a fi sfânt cu adevărat, slăvit de Dumnezeu; iar pe de alta, Biserica noastră Ortodoxă se dovedeşte şi ea dumnezeiască şi sfântă şi nerătăcită, slăvindu’l şi prăznuindu’l ca sfânt. Ascultaţi, aşadar, cu luare aminte.

Fiindcă latinii învinuiesc Sfânta noastră Biserică Răsăriteană zicând că după ce s’a despărţit de apus nu a mai dat la iveală nici un sfânt nou şi că n’a mai făcut nici minuni, pentru aceasta voind Sfântul Nectarie – care a fost patriarh al Ierusalimului la 1660 de ani după Hristos – voind, zic, el, înfocatul râvnitor după adevăr, să închidă gurile cele neîngrădite ale latinilor şi să’i dovedească mincinoşi şi hulitori, înşiruie mulţi Sfinţi noi ai Bisericii Răsăritene care au vieţuit după schismă şi povesteşte multe şi preaslăvite minuni noi. Zice, deci, şi despre Sfântul Grigorie că în ostrovul îndeobşte numit Santorini, în ziua prăznuirii acestuia (adică în cea de-a doua Duminică a Păresimilor), câţiva latini pluteau cu un caic, plimbându-se. Sau, după cum mai curat înfăţişează aceeaşi minune Dosithei al Ierusalimului, latinii îşi suiseră pentru plimbare câţiva copii într’o barcă, iar aceştia pluteau şi, bătând din palme, ziceau: «Anáthema (afurisanie) lui Palama! Dacă este Palama sfânt, să facă să ne înecăm!» Aceste hule le strigau pruncii latinilor şi – o, minune!, fraţilor; o!, sfinţenia şi îndrăznirea cea către Dumnezeu ale dumnezeiescului Grigorie – în chiar clipa când huleau, fără a fi furtună, aşadar pe vreme senină, s’a scufundat caicul cu toţi aceia care erau în el, după cuvântul hulei pe care o ziceau: «dacă este sfânt, să ne înece»; şi s’a adeverit şi aşa sfinţenia dumnezeiescului Grigorie. Şi minunat S’a făcut Dumnezeu, Cel ce este minunat întru Sfinţii Săi, Căruia se cuvine slava şi stăpânia în vecii vecilor. Amin.