de Anthony Bloom, Mitropolit de Suroj...
Aş vrea să vă vorbesc despre un om care a fost nespus de luminos, profund şi simplu; nu un sfânt, ci doar un om din vremurile noastre. Este singura persoană întâlnită în viaţa mea despre care pot spune că era liberă: cu acea libertate suverană de care vorbeşte Hristos în Evanghelie şi despre care e vorba la apostoli, pentru care duhul lui Hristos este duhul libertăţii: Învăţaţi să cunoaşteţi adevărul şi el vă va face liberi, au spus ei – dar nu la modul exterior, social sau politic; este o altfel de libertate, o libertate interioară pe care nimic n-o poate răpi, cea la care visa un deţinut care petrecuse aproape patruzeci de ani în închisoare şi care cu puţin înainte de moarte a scris pe peretele celulei: „Împreună cu Hristos, chiar în închisoare suntem liberi, fără El, chiar liberi suntem prizonieri…”
Despre acea libertate au predicat, încă din primele zile ale creştinismului, apostolii legaţi în lanţuri. Din subteranele închisorii sale romane, sfântul Pavel proclama că nimic nu poate împiedica cuvântul lui Dumnezeu. Despre acea libertate a vorbit Hristos când a spus că a venit să-i elibereze pe captivi, pe cei ce-şi sunt prizonieri lor înşişi, fricii, patimilor, prejudecăţilor, binelui imaginar şi răului real. Şi aceasta am putut vedea o singură dată în decursul existenţei mele, exprimată în întreaga viaţă a unui om. Nu numai într-un moment, ci de-a lungul întregii sale vieţi relativ scurte – şaizeci de ani.
L-am întâlnit prima oară când aveam 17 ani. Veneam, la Paris, la parohia Sfinţii Trei Ierarhi. Era o perioadă de mare mizerie. Biserica era instalată într-un garaj subteran. Deasupra, pe culoar, se construiseră câteva chilii. Sosit la sfârşitul slujbei, mă pregăteam să cobor în biserică, când în întâmpinarea mea urca un călugăr de statură înaltă, lat în umeri, cu o scufie călugărească pe părul castaniu. Părea total absorbit în el însuşi. Urca fără să dea atenţie celui care venea spre el, trăia încă ecourile rugăciunii, ale cântărilor liturgice, ale cuvintelor sfinte şi sfinţite pe care le rostise sau le auzise, în ritmul cărora sufletul său continua să vibreze.
Am văzut atunci un om ca descris de o veche maximă călugărească: Nimeni nu se poate lepăda de lume ca să-L urmeze pe Hristos, dacă nu vede, pe faţa măcar a unui singur om, sclipirea slavei dumnezeieşti, a vieţii veşnice. Şi iată că pe faţa acestui om care urca spre mine mi-a apărut strălucirea vieţii veşnice, a slavei divine, tihnită ca în imnul Vecerniei: Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, Sfântului, Fericitului…Această viziune a fost atât de convingătoare, atât de evidentă, că fără să ştiu ce fac, m-am apropiat de el şi i-am spus: „Fiţi duhovnicul meu…” Astfel s-a legat, pentru vreo cincisprezece ani, o relaţie a cărei splendoare n-a pălit niciodată; am descoperit un om care nu se dezvăluia, dar pe care îl puteai contempla, un om care nu spunea nimic despre el, dar pe care în anumite momente îl puteai simţi, îl puteai ghici…
S-a născut cam cu 25 de ani înainte de revoluţie, într-un sat din Rusia, într-o familie de ţărani. Familia fiind săracă, lipsită, l-au dat la seminar unde învăţământul era gratuit. Dar din cauza acelei şcoli searbede, a lipsei de viaţă şi a înţepenelii care o stăpâneau, a pierdut credinţa aceea adevărată în care trăia familia sa. Viaţa era probabil aşa cum o descrie Pomialovski în scrierile sale: vulgară, obtuză; pentru a ajunge la seminar trebuia să traverseze satul, vagabonzii de pe stradă îi pândeau pe seminarişti, izbucneau încăierări, trebuiau să-şi croiască drum până la şcoală, toată viaţa era brutală. Astfel, când şi-a terminat studiile, a renunţat nu numai la preoţie, de neconceput pentru el, dar chiar la un post în învăţământ. Găsea necinstit faţă de sine şi faţă de ceilalţi să exercite într-o şcoală acea meserie care presupunea că profesorul este credincios. S-a făcut muncitor, apoi a lucrat la căile ferate. Acolo l-a prins revoluţia. La aceasta n-a luat parte, dar totul se dezlănţuia în jurul său. Clătinat în toate părţile, ca toată lumea, trăia fără Dumnezeu, fără credinţă, fără ţel, până în ziua când a întâlnit un om, un credincios, membru al Armatei Salvării. Acesta a ştiut să-l facă să înţeleagă că era nevrednic de el însuşi, că nu putea continua să trăiască fără ţel, fără Dumnezeu, cu sufletul gol, o existenţă lipsită de sens.
Şi deodată, sub influenţa acelui om, a revenit viaţa în el. Şi odată cu viaţa, a revenit bucuria… Acum câţiva ani, am întâlnit în Rusia pe cineva care îl cunoscuse în acea perioadă - o femeie, bătrână acum, pe atunci o fată de 15 ani. Când am întrebat-o ce amintire păstrează despre el, mi-a răspuns: „bucuria…” Când intra într-o încăpere, sau pătrundea într-o casă, când întâlnea un străin, ceea ce umplea şi inunda sufletul oamenilor era sentimentul unei bucurii fără margini, exultantă, triumfătoare. Trăia în sărăcie şi foame, dar bucuria îl mâna dinăuntru. Trecea pragul casei şi totul devenea luminos, revenea speranţa. Ceea ce era întunecat se umbrea.
Câteodată venea cu o bucată de pâine, dar câteodată aducea un cerşetor. Şi atunci trebuia împărţit cu acel cerşetor puţinul care se găsea în casă. Dar îl aducea de parcă ar fi fost însuşi Hristos. Orice sărman, vagabond, fără adăpost, dezmoştenit, era pentru el Hristos. Şi îl aducea cu aceeaşi solemnitate pe care ar fi avut-o Împăratul Slavei. Acelei case, acelor oameni lipsiţi şi ei de cele necesare traiului le era dat să-L primească pe Hristos, să-L hrănească, să-I potolească setea, să-L adăpostească, să-I spele picioarele, să-L culce chiar şi pe jos, apoi să-L lase să plece oferindu-i ce aveau – pâine, sau pur şi simplu un semn de iubire.
Şi mai mult decât bucuria, aducea cu el curajul. În acei ani de persecuţie, vorbea neobosit şi fără teamă de Hristos pe Care-L găsise, sau mai exact Care îl găsise, Care făcuse să renască viaţa în el, Care devenise pentru el viaţa însăşi.
A trăit astfel câţiva ani. Apoi, ca mulţi alţii, a trecut graniţa şi a ajuns în Finlanda. Acolo, în libertate, a început să predice, să distribuie Noul Testament. Însă, deodată, a descoperit că toate acestea erau insuficiente sufletului său care căuta o reculegere mai profundă, o rugăciune mai bogată, miracolul prezenţei Divine. Căuta lepădarea de tot şi de sine pentru singurul lucru necesar: a fi în Hristos şi numai în El. Aşa s-a îndreptat către mânăstirea Valaam. S-a dus acolo numai ca să vadă cum trăiesc călugării. Se angajă ca muncitor şi începu o nouă viaţă: mergea la slujbele lungi de noapte şi de zi, lucra la câmp, tăia lemne, transporta oamenii pe lacul Valaam, tumultuos şi periculos. Şi privea totul cu atenţie, dornic să înţeleagă.
În acea perioadă a avut diverse întâlniri. Îmi amintesc relatarea a două dintre ele. Puţin după angajarea ca muncitor, s-a dus la o sihăstrie situată pe o insulă nu departe de mânăstire. Acolo trăia un călugăr cunoscut pentru austeritate. Tânărul muncitor a vrut să-l vadă, să înţeleagă din ce trăia, să prindă poate secretul vieţii sale interioare.
A plecat cu un frate. Călugărul, slab şi auster, i-a primit cu afecţiune şi bucurie, şi imediat a început să umble de colo-colo. A pus samovarul, a acoperit masa cu o faţă de masă, a adus dulceaţă, pâine albă. Tânărul muncitor s-a încordat interior. Ce înseamnă asta? El caută un ascet şi găseşte un pustnic care mănâncă pâine albă, dulceaţă, ia ceaiul pe o faţă de masă albă – păi unde este asceza?… S-a tulburat. Bătrânul a remarcat: „Iartă-mă frate, i-a spus, te-am tulburat. Dar ştii, acum sunt bătrân şi atât de leneş, că îmi permit ceea ce n-ar trebui. Dar uite, tu eşti tânăr, încearcă să trăieşti mai bine decât mine…” Cu aceste cuvinte au plecat – tânărul muncitor perplex şi dezaprobator, tovarăşul său tăcut, neîncercând să-i explice ceea ce văzuseră.
Au trecut câteva săptămâni. Postul şi privaţiunile monastice l-au făcut pe începător să viseze la pâine albă, la dulceaţă şi la o ceaşcă de ceai cald servite pe o faţă de masă albă. Şi-a amintit de bătrânul călugăr şi s-a hotărât să-i facă o vizită în speranţa unei gustări savuroase şi copioase. Abia ajuns, iată că bătrânul pustnic din nou se oboseşte, pune samovarul, faţa de masă şi, la un capăt de masă pune borcanul cu dulceaţă şi pâinea albă, iar la celălalt – o bucată de pâine neagră veche. Apoi, cu un zâmbet binevoitor se adresează oaspetelui: „Vezi frate, n-am uitat că ai venit la mânăstire căutând o viaţă austeră. Pe mine, bătrânul, mă iartă, o să beau ceaiul ca de obicei, cu pâine albă şi dulceaţă. Dar pentru tine am pus deoparte pâine neagră şi uscată…” Abia atunci a înţeles novicele seriozitatea ascezei monahale – postul, abstinenţa de orice lucru – şi înţelepciunea acestui monah bătrân…
A avut o altă întâlnire, atunci când tot ezita să se călugărească. Pe de o parte îl atrăgeau viaţa monastică austeră, rugăciunea, slujbele de la Valaam, viaţa retrasă. Pe de altă parte, o nelinişte rămânea vie în el: grija pentru lumea pe care o părăsise, pentru ceilalţi – căci el îl găsise pe Hristos, mântuirea, în timp ce lumea merge spre pierzanie. Şi nu se putea decide să aleagă calea monastică. Ar fi fost pentru el ca o trădare faţă de omenire. Dar, într-o bună zi, paşii l-au dus spre chilia unui novice bătrân. Acesta trăia în mânăstire de 50 de ani deja, îşi pierduse o mână şi un picior tăind copacii şi de cincizeci de ani nu se putea hotărî să-şi depună voturile, trăind astfel ca frate începător. Invoca lipsa de pregătire şi nevrednicia…„Ce înseamnă atunci să fii călugăr – l-a întrebat vizitatorul – dacă trăind aici de cincizeci de ani, împărtăşind cu călugării toată viaţa lor, nu te hotărăşti să iei condiţia lor?” Şi acel frate bătrân, ţăran rus, i-a răspuns: „Călugărul este un om care plânge de compasiune şi se roagă pentru lumea întreagă. Eu n-am învăţat încă să compătimesc şi inima mea este de piatră. Nu pot să mă fac călugăr…”
Aceste cuvinte au fost o revelaţie pentru tânărul muncitor. A te face călugăr nu însemna deci să abandonezi lumea. Ea rămâne pentru călugăr, ca şi pentru Dumnezeu Însuşi extrem de importantă şi de preţioasă. Chiar în singurătatea chiliei, prin compasiune şi prin taina rugăciunii îi poţi împărtăşi destinul tragic şi reda acea rugăciune, acea curăţenie a vieţii, a duhului şi a inimii, acea credinţă necondiţionată şi devotament total faţă de Hristos, care îi lipsesc…
Această întâlnire a fost decisivă. A îmbrăcat haina monahală, şi după câţiva ani de viaţă mănăstirească a fost trimis în Occident şi făcut preot la parohia Sfinţii Trei Ierarhi, care era atunci singura biserică a Patriarhatului Moscovei în Europa. Viaţa de aici era aspră. Cinci călugări trăiau acolo în nişte chilii dărăpănate. N-aveau bani nici de hrană, mâncau ceea ce lăsau enoriaşii în cutiile de carton din faţa uşii uneia dintre chilii – resturi de la propria lor masă. Când nu se găsea nimic, nu mâncau. Reuşeau totodată să facă milostenie fără bani şi fără hrană. De pildă, seara târziu, episcopul Benjamin, pe atunci deja în vârstă, putea fi văzut dormind pe jos învelit în mantia sa de călugăr. În chilie, în patul său era un cerşetor, pe o saltea - un altul, pe covor – un al treilea. Pentru el nu mai era loc…
Într-o zi, părintele Atanasie mergea pe străzile Parisului. În drum a întâlnit un cerşetor, şi n-avea nimic să-i dea. A oprit un trecător, şi într-o franceză stâlcită i-a spus: „Nu vezi oare că i-e foame? Dă-i 5 franci!” Şi acela l-a privit şi s-a executat. Iar el şi-a continuat drumul, fără să aibă ce mânca…Şi astfel se desfăşura viaţa…
Era un om de o smerenie rară. Îmi amintesc o reuniune când cineva i s-a adresat cu invective, cuvinte urâte şi injurii. El nu s-a mişcat, nici n-a întors capul măcar. Când am ieşit mi-a spus: „Ce om minunat! Şi ce iubire sinceră trebuie să aibă ca că-mi poată spune în faţă şi cu atâta sinceritate, fără urmă de jenă, tot adevărul!” Şi nu s-a tulburat de loc, primind acele vorbe…
A vorbi despre viaţa sa interioară mi se pare imposibil. El însuşi nu dezvăluia niciodată nimic. În general vorbea puţin, simplu, niciodată la modul sentenţios. Pur şi simplu privindu-i faţa, vedeai cum radia bucuria credinţei şi imensa profunzime a iubirii…Există o scriere despre viaţa părinţilor deşertului egiptean din primele secole: Trei călugări vin să vadă un bătrân, doi dintre ei îl întreabă despre viaţa duhovnicească, al treilea păstrează tăcerea. „Pentru ce nu mă întrebi nimic?” spune bătrânul. – „Îmi este de ajuns să te privesc…” La fel s-ar fi putut spune despre părintele Atanasie. Ceea ce spunea el era simplu, dar el însuşi era de o profunzime care uneori te umplea de o teamă respectuoasă. Şi de o simplitate inefabilă, acea simplitate care ţine de Dumnezeu şi de cele curat duhovniceşti, limpede precum cristalul şi pe care nimic n-o poate întuneca, transparentă, luminoasă.
Această simplitate se exprima şi în atitudinea lui faţă de viaţă. Îmi amintesc de prima spovedanie. Aveam atunci o tendinţă către ascetism, către austeritate şi către puritanism, şi după spovedanie aşteptam de la un călugăr, un ascet, o lecţie severă, de o mare exigenţă… Or, el mi-a spus: „Tu ştii singur ce ar spune Dumnezeu la mărturisirea ta, că trebuie să te comporţi aşa sau aşa. – Da. – Ei bine, acum stai în faţa lui Dumnezeu şi cu deplină conştiinţă spune-I ceea ce eşti gata şi capabil să faci cu adevărat din ceea ce ar fi trebuit să faci…” Decepţie… Apoi minunare în faţa unei astfel de atitudini faţă de Dumnezeu, imprimată de atâta libertate şi de atâta demnitate…
Această libertate se exprima şi în alte ocazii. Era o perioadă când mă străduiam să mă rog mult şi îndelung. Într-o zi m-a interpelat: „Te rogi mult? – Da. – Şi cu bucurie? – Da. – Şi te deranjează atunci când circumstanţele te împiedică? – Da. – Atunci să ştii că încă n-ai învăţat să-ţi pui toată nădejdea în Dumnezeu, ci contezi numai pe propria ta rugăciune şi pe propriul tău efort. Încetează toate aceste rugăciuni. Seara şi dimineaţa fă numai cinci metanii însoţite de aceste cuvinte: Pentru rugăciunile celor ce mă iubesc, Doamne miluieşte-mă… Nu adăuga nimic. Dar după ce te vei fi rugat aşa, când vei fi culcat în patul tău, pune-ţi întrebarea: Pe ce rugăciuni mă pot bizui? Câte persoane sunt în jurul meu care mă iubesc şi se roagă pentru mine? – şi abandonează-te iubirii lor. Gândeşte-te cât ne iubeşte Dumnezeu – şi predă-te iubirii Lui. Şi mai ales nu te baza pe tine însuţi…” Libertatea: eliberare de tot ce ne pare a fi un suport al vieţii noastre interioare şi care prea adesea nu face decât să ne îngusteze într-atât interioritatea, încât o transformă în exterioritate.
Apoi au trecut anii şi am primit de la el un cuvânt: Acum pot să mor, acum ştiu ce este taina tăcerii contemplative… Şi o săptămână mai târziu a murit. Agonia sa a fost lungă şi lentă. Părea că va ajunge progresiv la maturitate, şi odată pregătit, va intra în viaţa veşnică – exact aşa s-a şi întâmplat. La un moment dat, cei trei sau patru dintre cei care-l asistam am avut certitudinea că îşi atinsese statura deplină, că nu-i mai rămânea decât să moară – şi a adormit.
Aceasta a fost viaţa unui om din vremurile noastre, figură aproape necunoscută, uitată de mulţi, neînţeleasă de şi mai mulţi. A fost un preot şi călugăr rus într-atât de liber, încât s-a lepădat de sine şi nu a pierdut niciodată bucuria. A iubit atât pe Hristos cât şi oamenii încât şi-a consacrat întreaga viaţă simultan, fără deosebire, fără alegere, lui Dumnezeu şi oamenilor. Trecând prin foame şi prin persecuţiile revoluţiei, apoi prin dificultăţile şi lipsurile emigraţiei, cu toată solicitudinea faţă de lumea plină de dureri şi neorânduială ce umplea bisericile, a atins o asemenea adâncime a tăcerii contemplative, încât din această adâncime a trecut direct în veşnicie, în clipa morţii.
*
Ceea ce m-a frapat întotdeauna la părintele Atanasie a fost libertatea sa. Era inteligent, cultivat în felul său, dar nu se pierdea în aparenţe, nu-şi punea probleme cum să se comporte, ci se purta spontan, după situaţie. Câteodată putea să născocească ceva total neaşteptat şi irealizabil, dar îşi dădea singur seama. Odată eram cu el la cimitir, şi acolo erau multe morminte părăsite. Eram pe-atunci deja medic. Mi-a spus dintr-o dată: „Uite, câte morminte părăsite! Am un cort vechi, o să ţi-l dau, instalează-te aici şi ocupă-te de aceste morminte…” L-am întrebat: „Unde aş putea să mă instalez? – Păi, acolo, unde este un loc viran…” În sinea sa hotărâse că-mi va da cortul, şi cum voi locui pe acel loc viran, şi cum va face să-mi parvină pâinea zilnică, etc.…I-am spus: „Bine, să vedem cum se poate orândui totul… - Da, da, să vedem cum se poate face!…” Apoi, după o oră, îmi spune: „Ştii, este absolut imposibil! Tu trebuie totuşi să lucrezi!…” - şi n-am mai vorbit despre asta.
…Alteori, cum îi puneai o întrebare, începea să răspundă. Apoi brusc se oprea şi spunea: „Nu, nu-i aşa! Să coborâm în biserică, o să te spovedesc…” - şi devenea cu totul alt om. Putea, într-o conversaţie, să înceapă să dea un răspuns absolut «imposibil», şi apoi, după ce se ruga, vorbea ca de la Dumnezeu. Avea această facultate care îi era proprie, această deosebire care se făcea în el între, pe de-o parte, fantezia şi impetuozitatea foarte omenească şi, pe de altă parte, în cadrul sacramentului, integritatea de duhovnic, de preot, de credincios. Asta m-a frapat la el de mai multe ori. De obicei, oamenii sunt ceva mai prudenţi în viaţa obişnuită, nu-ţi dau ocazia să vezi că sunt în stare să spună ceva incoerent şi nu-ţi dau o astfel de senzaţie de contrast.
…Şi n-avea nici urmă de simţ al ridicolului care să-l împiedice să facă fie ce-o fi. Într-o zi mi-a arătat o bucată mare de ţesătură, vâscoză din care se fac rochii de damă şi îmi spune: „Priveşte, am cumpărat-o la solduri ca să-mi fac o sutană!…” Îi spun: „Părinte Atanasie, nu puteţi purta aşa ceva!… - Dar o s-o folosesc pe dos!… - Dar chiar şi pe dos se vede desenul…” Până la urmă nimeni n-a vrut să i-o facă şi a trebuit să renunţe – dar ar fi purtat-o, de ce nu? Bun, e un pic ciudat, lumea ar fi zâmbit…
…Nu îl vedeam des, dar aveam tot timpul sentimentul, ca să spun aşa, de a fi remorcat, ca o barcă mică legată de un vapor mare. Şi luntrea, trasă de la distanţă, poate chiar de la o mare distanţă, la capătul unui cablu lung, totuşi înaintează. Nu ştiu de unde am sentimentul că esenţialul în relaţia unui părinte duhovnicesc cu fiul sau fiica sa nu este atât ceea ce te învaţă, faptul că te spovedeşte, sau încearcă să te formeze, ci faptul că te-a adoptat şi că tot ceea ce i se întâmplă lui, ţi se întâmplă şi ţie într-un anumit fel. Este convingerea mea cea mai profundă, şi observ că în viaţă este realmente relaţia esenţială. De pildă, ceea ce era real între fiul rătăcitor şi tatăl său era relaţia lor tată-fiu, şi nu ceea ce reprezenta unul în raport cu celălalt. Pot interveni ruperi, furtuni, dar rămâi mereu legat la vaporul cel mare: el este purtat undeva, tu îl urmezi, poate de foarte departe, dar legătura este tot acolo, şi înaintezi…
…Părintele Atanasie scria rar. Îmi amintesc de una din scrisorile sale, pe tema reuniunilor monahale, la care nu mergea niciodată. L-am întrebat de ce, şi dacă n-ar trebui mers, şi mi-a răspuns: „Trebuie să trăieşti călugăria, nu să discuţi despre ea…” Şi la el era foarte firesc, nu era o critică, era un fapt. Nu avea nimic de făcut acolo, nu avea nimic de spus. Pentru că în general, nu vroia să se vorbească de ceea ce era tainic. Odată, mă spovedisem, şi după spovedanie am vrut să-i povestesc ce se petrecea înlăuntrul meu. M-a întrerupt de-ndată: „Este secretul dintre tine şi Dumnezeu, nu trebuie să-l ştiu…” La asta ţinea mult: „ceea ce se petrece între tine şi Dumnezeu este o taină pe care n-ai dreptul să o divulgi; vorbeşte de păcatele tale, de ceva concret, dar nu livra intimitatea relaţiilor divine.” Ultima sa scrisoare – în care mi-a scris: ştiu acum ce este taina tăcerii contemplative, de-acum pot să mor… – este atât de revelatoare pentru persoana lui. Exterior era sociabil, era deschis, oamenii făceau puţin caz de simplitatea sa aparentă, şi între timp trăia acea viaţă interioară care în acel moment atinsese esenţialul: reţinerea sa în cuvinte, în expresia exterioară, tăcerea, toate acestea s-au deschis în final către tăcerea contemplativă…
…În privinţa spovedaniei, a modului său de a «forma» oamenii, una din dificultăţile pe care le întâmpinau mulţi cu el, consta în faptul că nu cerea nimic; îţi aşeza pur şi simplu lucrurile în faţă, aşa cum erau ele, tu trebuia să acţionezi. Când ştii ce ai de făcut, faci tot ce stă în puterea ta, în forţa ta, dar nu mai mult. Şi mulţi găseau că este mai uşor să te adresezi unui director spiritual, care să-ţi dea câteva reguli precise: „Iată programul, tu faci asta şi asta…” Şi aici este fără îndoială marea dificultate şi întreaga diferenţă între lege şi har: oricât de grea ar fi legea, poţi spera mereu că vei învăţa să i te conformezi. Legea are o limită, iubirea nu are; sau te laşi dus de iubire, sau te copleşeşte deznădejdea…Dacă mi-ar fi dat în cutare sau cutare situaţie regula cea mai austeră, date fiind dispoziţiile mele de atunci, aş fi executat-o. Dar când ţi se spune: „Nu, nu este vorba de regulă, ci unde ţi-e inima? Cine eşti tu, de fapt?” – este într-un fel mult mai greu…
…În general, părintele Atanasie nu vedea ascultarea aşa cum, de exemplu, este descrisă la Părinţii deşertului: ceea ce ţi se spune, trebuie executat…El nu te «zdrobea», dar nu te-ar fi lăsat niciodată să te instalezi confortabil în nici un sistem, fie al ascultării, fie al sistemului liturgic. Eram pe-atunci foarte entuziasmat de viaţa liturgică, tipicul de rugăciune etc., când mi-a spus: „Roagă-te lui Dumnezeu, bucură-te de asta, foloseşte-te, dar asta să nu te robească…” În acest sens era la antipodul celor, cum vedeam în acea vreme, care puneau totul pe canon, tipic, cărora le era frică să nu se îndepărteze, îşi făceau probleme pentru cea mai mică omisiune comisă… Părintele Atanasie nu era, cu siguranţă, mai puţin sever, dar într-un mod diferit; era sever în sensul în care erau Părinţii din deşert, al «iubirii necruţătoare»: nu se poate alege mai puţin decât totul. Dar el nu compartimenta, nu împărţea acest tot într-o cantitate nelimitată – sau chiar limitată – de lucruri pe care le puteai sau nu le puteai face; a fi liber este infinit mai greu decât a fi rob; şi tocmai asta nu voia el, să fim robiţi…
…Ideea de a-mi depune voturile monahale în secret a fost a mea, căci nu vedeam cum aş putea fi monah în mod deschis, şi să-mi exercit şi meseria. Dar părintele Atanasie s-a opus la început categoric, căci pentru el era un negoţ cu Dumnezeu să vreau să fiu călugăr şi să-mi prezerv tot confortul. Când am sfârşit prin a renunţa, prin a-i spune: „faceţi cu mine ce vreţi”, – şi mă aşteptam să-mi pronunţ voturile în auzul tuturor şi să trăiesc apoi cu el, la dispoziţia lui – atunci mi-a acceptat voturile în secret. Era radical, absolut: „Nu faci tranzacţii cu Dumnezeu. Când te cheamă, răspunzi: Da! – şi ceea ce va face El apoi, este lucrul Său. Ca şi cu jertfa lui Isaac: este lucrul Său a oferi un berbec în schimb şi nu al tău să-ţi cumperi unul oarecare din târg…”
…După voturile mele a continuat, desigur, să vegheze, dar tot în felul său; l-am întâlnit odată pe stradă, când aştepta un autobuz; m-am apropiat şi i-am spus: „Părinte Atanasie, v-am dat voturile, dar nu mi-aţi dat pravilă de rugăciune…” Mi-a răspuns: „Ce pravilă îţi trebuie? Acum eşti monah – roagă-te neîncetat!…” Şi nu mi-a dat nimic. „Caută, încearcă să găseşti tu însuţi…” Puteai veni să-l întrebi cutare sau cutare lucru concret, dar trebuia să cauţi, să încerci să afli tu însuţi. Este viaţa ta duhovnicească, tu îl cunoşti pe Dumnezeu în felul tău, deci află-L în felul tău…
(traducere de Ioana Teodoreanu)
Aş vrea să vă vorbesc despre un om care a fost nespus de luminos, profund şi simplu; nu un sfânt, ci doar un om din vremurile noastre. Este singura persoană întâlnită în viaţa mea despre care pot spune că era liberă: cu acea libertate suverană de care vorbeşte Hristos în Evanghelie şi despre care e vorba la apostoli, pentru care duhul lui Hristos este duhul libertăţii: Învăţaţi să cunoaşteţi adevărul şi el vă va face liberi, au spus ei – dar nu la modul exterior, social sau politic; este o altfel de libertate, o libertate interioară pe care nimic n-o poate răpi, cea la care visa un deţinut care petrecuse aproape patruzeci de ani în închisoare şi care cu puţin înainte de moarte a scris pe peretele celulei: „Împreună cu Hristos, chiar în închisoare suntem liberi, fără El, chiar liberi suntem prizonieri…”
Despre acea libertate au predicat, încă din primele zile ale creştinismului, apostolii legaţi în lanţuri. Din subteranele închisorii sale romane, sfântul Pavel proclama că nimic nu poate împiedica cuvântul lui Dumnezeu. Despre acea libertate a vorbit Hristos când a spus că a venit să-i elibereze pe captivi, pe cei ce-şi sunt prizonieri lor înşişi, fricii, patimilor, prejudecăţilor, binelui imaginar şi răului real. Şi aceasta am putut vedea o singură dată în decursul existenţei mele, exprimată în întreaga viaţă a unui om. Nu numai într-un moment, ci de-a lungul întregii sale vieţi relativ scurte – şaizeci de ani.
L-am întâlnit prima oară când aveam 17 ani. Veneam, la Paris, la parohia Sfinţii Trei Ierarhi. Era o perioadă de mare mizerie. Biserica era instalată într-un garaj subteran. Deasupra, pe culoar, se construiseră câteva chilii. Sosit la sfârşitul slujbei, mă pregăteam să cobor în biserică, când în întâmpinarea mea urca un călugăr de statură înaltă, lat în umeri, cu o scufie călugărească pe părul castaniu. Părea total absorbit în el însuşi. Urca fără să dea atenţie celui care venea spre el, trăia încă ecourile rugăciunii, ale cântărilor liturgice, ale cuvintelor sfinte şi sfinţite pe care le rostise sau le auzise, în ritmul cărora sufletul său continua să vibreze.
Am văzut atunci un om ca descris de o veche maximă călugărească: Nimeni nu se poate lepăda de lume ca să-L urmeze pe Hristos, dacă nu vede, pe faţa măcar a unui singur om, sclipirea slavei dumnezeieşti, a vieţii veşnice. Şi iată că pe faţa acestui om care urca spre mine mi-a apărut strălucirea vieţii veşnice, a slavei divine, tihnită ca în imnul Vecerniei: Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, Sfântului, Fericitului…Această viziune a fost atât de convingătoare, atât de evidentă, că fără să ştiu ce fac, m-am apropiat de el şi i-am spus: „Fiţi duhovnicul meu…” Astfel s-a legat, pentru vreo cincisprezece ani, o relaţie a cărei splendoare n-a pălit niciodată; am descoperit un om care nu se dezvăluia, dar pe care îl puteai contempla, un om care nu spunea nimic despre el, dar pe care în anumite momente îl puteai simţi, îl puteai ghici…
S-a născut cam cu 25 de ani înainte de revoluţie, într-un sat din Rusia, într-o familie de ţărani. Familia fiind săracă, lipsită, l-au dat la seminar unde învăţământul era gratuit. Dar din cauza acelei şcoli searbede, a lipsei de viaţă şi a înţepenelii care o stăpâneau, a pierdut credinţa aceea adevărată în care trăia familia sa. Viaţa era probabil aşa cum o descrie Pomialovski în scrierile sale: vulgară, obtuză; pentru a ajunge la seminar trebuia să traverseze satul, vagabonzii de pe stradă îi pândeau pe seminarişti, izbucneau încăierări, trebuiau să-şi croiască drum până la şcoală, toată viaţa era brutală. Astfel, când şi-a terminat studiile, a renunţat nu numai la preoţie, de neconceput pentru el, dar chiar la un post în învăţământ. Găsea necinstit faţă de sine şi faţă de ceilalţi să exercite într-o şcoală acea meserie care presupunea că profesorul este credincios. S-a făcut muncitor, apoi a lucrat la căile ferate. Acolo l-a prins revoluţia. La aceasta n-a luat parte, dar totul se dezlănţuia în jurul său. Clătinat în toate părţile, ca toată lumea, trăia fără Dumnezeu, fără credinţă, fără ţel, până în ziua când a întâlnit un om, un credincios, membru al Armatei Salvării. Acesta a ştiut să-l facă să înţeleagă că era nevrednic de el însuşi, că nu putea continua să trăiască fără ţel, fără Dumnezeu, cu sufletul gol, o existenţă lipsită de sens.
Şi deodată, sub influenţa acelui om, a revenit viaţa în el. Şi odată cu viaţa, a revenit bucuria… Acum câţiva ani, am întâlnit în Rusia pe cineva care îl cunoscuse în acea perioadă - o femeie, bătrână acum, pe atunci o fată de 15 ani. Când am întrebat-o ce amintire păstrează despre el, mi-a răspuns: „bucuria…” Când intra într-o încăpere, sau pătrundea într-o casă, când întâlnea un străin, ceea ce umplea şi inunda sufletul oamenilor era sentimentul unei bucurii fără margini, exultantă, triumfătoare. Trăia în sărăcie şi foame, dar bucuria îl mâna dinăuntru. Trecea pragul casei şi totul devenea luminos, revenea speranţa. Ceea ce era întunecat se umbrea.
Câteodată venea cu o bucată de pâine, dar câteodată aducea un cerşetor. Şi atunci trebuia împărţit cu acel cerşetor puţinul care se găsea în casă. Dar îl aducea de parcă ar fi fost însuşi Hristos. Orice sărman, vagabond, fără adăpost, dezmoştenit, era pentru el Hristos. Şi îl aducea cu aceeaşi solemnitate pe care ar fi avut-o Împăratul Slavei. Acelei case, acelor oameni lipsiţi şi ei de cele necesare traiului le era dat să-L primească pe Hristos, să-L hrănească, să-I potolească setea, să-L adăpostească, să-I spele picioarele, să-L culce chiar şi pe jos, apoi să-L lase să plece oferindu-i ce aveau – pâine, sau pur şi simplu un semn de iubire.
Şi mai mult decât bucuria, aducea cu el curajul. În acei ani de persecuţie, vorbea neobosit şi fără teamă de Hristos pe Care-L găsise, sau mai exact Care îl găsise, Care făcuse să renască viaţa în el, Care devenise pentru el viaţa însăşi.
A trăit astfel câţiva ani. Apoi, ca mulţi alţii, a trecut graniţa şi a ajuns în Finlanda. Acolo, în libertate, a început să predice, să distribuie Noul Testament. Însă, deodată, a descoperit că toate acestea erau insuficiente sufletului său care căuta o reculegere mai profundă, o rugăciune mai bogată, miracolul prezenţei Divine. Căuta lepădarea de tot şi de sine pentru singurul lucru necesar: a fi în Hristos şi numai în El. Aşa s-a îndreptat către mânăstirea Valaam. S-a dus acolo numai ca să vadă cum trăiesc călugării. Se angajă ca muncitor şi începu o nouă viaţă: mergea la slujbele lungi de noapte şi de zi, lucra la câmp, tăia lemne, transporta oamenii pe lacul Valaam, tumultuos şi periculos. Şi privea totul cu atenţie, dornic să înţeleagă.
În acea perioadă a avut diverse întâlniri. Îmi amintesc relatarea a două dintre ele. Puţin după angajarea ca muncitor, s-a dus la o sihăstrie situată pe o insulă nu departe de mânăstire. Acolo trăia un călugăr cunoscut pentru austeritate. Tânărul muncitor a vrut să-l vadă, să înţeleagă din ce trăia, să prindă poate secretul vieţii sale interioare.
A plecat cu un frate. Călugărul, slab şi auster, i-a primit cu afecţiune şi bucurie, şi imediat a început să umble de colo-colo. A pus samovarul, a acoperit masa cu o faţă de masă, a adus dulceaţă, pâine albă. Tânărul muncitor s-a încordat interior. Ce înseamnă asta? El caută un ascet şi găseşte un pustnic care mănâncă pâine albă, dulceaţă, ia ceaiul pe o faţă de masă albă – păi unde este asceza?… S-a tulburat. Bătrânul a remarcat: „Iartă-mă frate, i-a spus, te-am tulburat. Dar ştii, acum sunt bătrân şi atât de leneş, că îmi permit ceea ce n-ar trebui. Dar uite, tu eşti tânăr, încearcă să trăieşti mai bine decât mine…” Cu aceste cuvinte au plecat – tânărul muncitor perplex şi dezaprobator, tovarăşul său tăcut, neîncercând să-i explice ceea ce văzuseră.
Au trecut câteva săptămâni. Postul şi privaţiunile monastice l-au făcut pe începător să viseze la pâine albă, la dulceaţă şi la o ceaşcă de ceai cald servite pe o faţă de masă albă. Şi-a amintit de bătrânul călugăr şi s-a hotărât să-i facă o vizită în speranţa unei gustări savuroase şi copioase. Abia ajuns, iată că bătrânul pustnic din nou se oboseşte, pune samovarul, faţa de masă şi, la un capăt de masă pune borcanul cu dulceaţă şi pâinea albă, iar la celălalt – o bucată de pâine neagră veche. Apoi, cu un zâmbet binevoitor se adresează oaspetelui: „Vezi frate, n-am uitat că ai venit la mânăstire căutând o viaţă austeră. Pe mine, bătrânul, mă iartă, o să beau ceaiul ca de obicei, cu pâine albă şi dulceaţă. Dar pentru tine am pus deoparte pâine neagră şi uscată…” Abia atunci a înţeles novicele seriozitatea ascezei monahale – postul, abstinenţa de orice lucru – şi înţelepciunea acestui monah bătrân…
A avut o altă întâlnire, atunci când tot ezita să se călugărească. Pe de o parte îl atrăgeau viaţa monastică austeră, rugăciunea, slujbele de la Valaam, viaţa retrasă. Pe de altă parte, o nelinişte rămânea vie în el: grija pentru lumea pe care o părăsise, pentru ceilalţi – căci el îl găsise pe Hristos, mântuirea, în timp ce lumea merge spre pierzanie. Şi nu se putea decide să aleagă calea monastică. Ar fi fost pentru el ca o trădare faţă de omenire. Dar, într-o bună zi, paşii l-au dus spre chilia unui novice bătrân. Acesta trăia în mânăstire de 50 de ani deja, îşi pierduse o mână şi un picior tăind copacii şi de cincizeci de ani nu se putea hotărî să-şi depună voturile, trăind astfel ca frate începător. Invoca lipsa de pregătire şi nevrednicia…„Ce înseamnă atunci să fii călugăr – l-a întrebat vizitatorul – dacă trăind aici de cincizeci de ani, împărtăşind cu călugării toată viaţa lor, nu te hotărăşti să iei condiţia lor?” Şi acel frate bătrân, ţăran rus, i-a răspuns: „Călugărul este un om care plânge de compasiune şi se roagă pentru lumea întreagă. Eu n-am învăţat încă să compătimesc şi inima mea este de piatră. Nu pot să mă fac călugăr…”
Aceste cuvinte au fost o revelaţie pentru tânărul muncitor. A te face călugăr nu însemna deci să abandonezi lumea. Ea rămâne pentru călugăr, ca şi pentru Dumnezeu Însuşi extrem de importantă şi de preţioasă. Chiar în singurătatea chiliei, prin compasiune şi prin taina rugăciunii îi poţi împărtăşi destinul tragic şi reda acea rugăciune, acea curăţenie a vieţii, a duhului şi a inimii, acea credinţă necondiţionată şi devotament total faţă de Hristos, care îi lipsesc…
Această întâlnire a fost decisivă. A îmbrăcat haina monahală, şi după câţiva ani de viaţă mănăstirească a fost trimis în Occident şi făcut preot la parohia Sfinţii Trei Ierarhi, care era atunci singura biserică a Patriarhatului Moscovei în Europa. Viaţa de aici era aspră. Cinci călugări trăiau acolo în nişte chilii dărăpănate. N-aveau bani nici de hrană, mâncau ceea ce lăsau enoriaşii în cutiile de carton din faţa uşii uneia dintre chilii – resturi de la propria lor masă. Când nu se găsea nimic, nu mâncau. Reuşeau totodată să facă milostenie fără bani şi fără hrană. De pildă, seara târziu, episcopul Benjamin, pe atunci deja în vârstă, putea fi văzut dormind pe jos învelit în mantia sa de călugăr. În chilie, în patul său era un cerşetor, pe o saltea - un altul, pe covor – un al treilea. Pentru el nu mai era loc…
Într-o zi, părintele Atanasie mergea pe străzile Parisului. În drum a întâlnit un cerşetor, şi n-avea nimic să-i dea. A oprit un trecător, şi într-o franceză stâlcită i-a spus: „Nu vezi oare că i-e foame? Dă-i 5 franci!” Şi acela l-a privit şi s-a executat. Iar el şi-a continuat drumul, fără să aibă ce mânca…Şi astfel se desfăşura viaţa…
Era un om de o smerenie rară. Îmi amintesc o reuniune când cineva i s-a adresat cu invective, cuvinte urâte şi injurii. El nu s-a mişcat, nici n-a întors capul măcar. Când am ieşit mi-a spus: „Ce om minunat! Şi ce iubire sinceră trebuie să aibă ca că-mi poată spune în faţă şi cu atâta sinceritate, fără urmă de jenă, tot adevărul!” Şi nu s-a tulburat de loc, primind acele vorbe…
A vorbi despre viaţa sa interioară mi se pare imposibil. El însuşi nu dezvăluia niciodată nimic. În general vorbea puţin, simplu, niciodată la modul sentenţios. Pur şi simplu privindu-i faţa, vedeai cum radia bucuria credinţei şi imensa profunzime a iubirii…Există o scriere despre viaţa părinţilor deşertului egiptean din primele secole: Trei călugări vin să vadă un bătrân, doi dintre ei îl întreabă despre viaţa duhovnicească, al treilea păstrează tăcerea. „Pentru ce nu mă întrebi nimic?” spune bătrânul. – „Îmi este de ajuns să te privesc…” La fel s-ar fi putut spune despre părintele Atanasie. Ceea ce spunea el era simplu, dar el însuşi era de o profunzime care uneori te umplea de o teamă respectuoasă. Şi de o simplitate inefabilă, acea simplitate care ţine de Dumnezeu şi de cele curat duhovniceşti, limpede precum cristalul şi pe care nimic n-o poate întuneca, transparentă, luminoasă.
Această simplitate se exprima şi în atitudinea lui faţă de viaţă. Îmi amintesc de prima spovedanie. Aveam atunci o tendinţă către ascetism, către austeritate şi către puritanism, şi după spovedanie aşteptam de la un călugăr, un ascet, o lecţie severă, de o mare exigenţă… Or, el mi-a spus: „Tu ştii singur ce ar spune Dumnezeu la mărturisirea ta, că trebuie să te comporţi aşa sau aşa. – Da. – Ei bine, acum stai în faţa lui Dumnezeu şi cu deplină conştiinţă spune-I ceea ce eşti gata şi capabil să faci cu adevărat din ceea ce ar fi trebuit să faci…” Decepţie… Apoi minunare în faţa unei astfel de atitudini faţă de Dumnezeu, imprimată de atâta libertate şi de atâta demnitate…
Această libertate se exprima şi în alte ocazii. Era o perioadă când mă străduiam să mă rog mult şi îndelung. Într-o zi m-a interpelat: „Te rogi mult? – Da. – Şi cu bucurie? – Da. – Şi te deranjează atunci când circumstanţele te împiedică? – Da. – Atunci să ştii că încă n-ai învăţat să-ţi pui toată nădejdea în Dumnezeu, ci contezi numai pe propria ta rugăciune şi pe propriul tău efort. Încetează toate aceste rugăciuni. Seara şi dimineaţa fă numai cinci metanii însoţite de aceste cuvinte: Pentru rugăciunile celor ce mă iubesc, Doamne miluieşte-mă… Nu adăuga nimic. Dar după ce te vei fi rugat aşa, când vei fi culcat în patul tău, pune-ţi întrebarea: Pe ce rugăciuni mă pot bizui? Câte persoane sunt în jurul meu care mă iubesc şi se roagă pentru mine? – şi abandonează-te iubirii lor. Gândeşte-te cât ne iubeşte Dumnezeu – şi predă-te iubirii Lui. Şi mai ales nu te baza pe tine însuţi…” Libertatea: eliberare de tot ce ne pare a fi un suport al vieţii noastre interioare şi care prea adesea nu face decât să ne îngusteze într-atât interioritatea, încât o transformă în exterioritate.
Apoi au trecut anii şi am primit de la el un cuvânt: Acum pot să mor, acum ştiu ce este taina tăcerii contemplative… Şi o săptămână mai târziu a murit. Agonia sa a fost lungă şi lentă. Părea că va ajunge progresiv la maturitate, şi odată pregătit, va intra în viaţa veşnică – exact aşa s-a şi întâmplat. La un moment dat, cei trei sau patru dintre cei care-l asistam am avut certitudinea că îşi atinsese statura deplină, că nu-i mai rămânea decât să moară – şi a adormit.
Aceasta a fost viaţa unui om din vremurile noastre, figură aproape necunoscută, uitată de mulţi, neînţeleasă de şi mai mulţi. A fost un preot şi călugăr rus într-atât de liber, încât s-a lepădat de sine şi nu a pierdut niciodată bucuria. A iubit atât pe Hristos cât şi oamenii încât şi-a consacrat întreaga viaţă simultan, fără deosebire, fără alegere, lui Dumnezeu şi oamenilor. Trecând prin foame şi prin persecuţiile revoluţiei, apoi prin dificultăţile şi lipsurile emigraţiei, cu toată solicitudinea faţă de lumea plină de dureri şi neorânduială ce umplea bisericile, a atins o asemenea adâncime a tăcerii contemplative, încât din această adâncime a trecut direct în veşnicie, în clipa morţii.
*
Ceea ce m-a frapat întotdeauna la părintele Atanasie a fost libertatea sa. Era inteligent, cultivat în felul său, dar nu se pierdea în aparenţe, nu-şi punea probleme cum să se comporte, ci se purta spontan, după situaţie. Câteodată putea să născocească ceva total neaşteptat şi irealizabil, dar îşi dădea singur seama. Odată eram cu el la cimitir, şi acolo erau multe morminte părăsite. Eram pe-atunci deja medic. Mi-a spus dintr-o dată: „Uite, câte morminte părăsite! Am un cort vechi, o să ţi-l dau, instalează-te aici şi ocupă-te de aceste morminte…” L-am întrebat: „Unde aş putea să mă instalez? – Păi, acolo, unde este un loc viran…” În sinea sa hotărâse că-mi va da cortul, şi cum voi locui pe acel loc viran, şi cum va face să-mi parvină pâinea zilnică, etc.…I-am spus: „Bine, să vedem cum se poate orândui totul… - Da, da, să vedem cum se poate face!…” Apoi, după o oră, îmi spune: „Ştii, este absolut imposibil! Tu trebuie totuşi să lucrezi!…” - şi n-am mai vorbit despre asta.
…Alteori, cum îi puneai o întrebare, începea să răspundă. Apoi brusc se oprea şi spunea: „Nu, nu-i aşa! Să coborâm în biserică, o să te spovedesc…” - şi devenea cu totul alt om. Putea, într-o conversaţie, să înceapă să dea un răspuns absolut «imposibil», şi apoi, după ce se ruga, vorbea ca de la Dumnezeu. Avea această facultate care îi era proprie, această deosebire care se făcea în el între, pe de-o parte, fantezia şi impetuozitatea foarte omenească şi, pe de altă parte, în cadrul sacramentului, integritatea de duhovnic, de preot, de credincios. Asta m-a frapat la el de mai multe ori. De obicei, oamenii sunt ceva mai prudenţi în viaţa obişnuită, nu-ţi dau ocazia să vezi că sunt în stare să spună ceva incoerent şi nu-ţi dau o astfel de senzaţie de contrast.
…Şi n-avea nici urmă de simţ al ridicolului care să-l împiedice să facă fie ce-o fi. Într-o zi mi-a arătat o bucată mare de ţesătură, vâscoză din care se fac rochii de damă şi îmi spune: „Priveşte, am cumpărat-o la solduri ca să-mi fac o sutană!…” Îi spun: „Părinte Atanasie, nu puteţi purta aşa ceva!… - Dar o s-o folosesc pe dos!… - Dar chiar şi pe dos se vede desenul…” Până la urmă nimeni n-a vrut să i-o facă şi a trebuit să renunţe – dar ar fi purtat-o, de ce nu? Bun, e un pic ciudat, lumea ar fi zâmbit…
…Nu îl vedeam des, dar aveam tot timpul sentimentul, ca să spun aşa, de a fi remorcat, ca o barcă mică legată de un vapor mare. Şi luntrea, trasă de la distanţă, poate chiar de la o mare distanţă, la capătul unui cablu lung, totuşi înaintează. Nu ştiu de unde am sentimentul că esenţialul în relaţia unui părinte duhovnicesc cu fiul sau fiica sa nu este atât ceea ce te învaţă, faptul că te spovedeşte, sau încearcă să te formeze, ci faptul că te-a adoptat şi că tot ceea ce i se întâmplă lui, ţi se întâmplă şi ţie într-un anumit fel. Este convingerea mea cea mai profundă, şi observ că în viaţă este realmente relaţia esenţială. De pildă, ceea ce era real între fiul rătăcitor şi tatăl său era relaţia lor tată-fiu, şi nu ceea ce reprezenta unul în raport cu celălalt. Pot interveni ruperi, furtuni, dar rămâi mereu legat la vaporul cel mare: el este purtat undeva, tu îl urmezi, poate de foarte departe, dar legătura este tot acolo, şi înaintezi…
…Părintele Atanasie scria rar. Îmi amintesc de una din scrisorile sale, pe tema reuniunilor monahale, la care nu mergea niciodată. L-am întrebat de ce, şi dacă n-ar trebui mers, şi mi-a răspuns: „Trebuie să trăieşti călugăria, nu să discuţi despre ea…” Şi la el era foarte firesc, nu era o critică, era un fapt. Nu avea nimic de făcut acolo, nu avea nimic de spus. Pentru că în general, nu vroia să se vorbească de ceea ce era tainic. Odată, mă spovedisem, şi după spovedanie am vrut să-i povestesc ce se petrecea înlăuntrul meu. M-a întrerupt de-ndată: „Este secretul dintre tine şi Dumnezeu, nu trebuie să-l ştiu…” La asta ţinea mult: „ceea ce se petrece între tine şi Dumnezeu este o taină pe care n-ai dreptul să o divulgi; vorbeşte de păcatele tale, de ceva concret, dar nu livra intimitatea relaţiilor divine.” Ultima sa scrisoare – în care mi-a scris: ştiu acum ce este taina tăcerii contemplative, de-acum pot să mor… – este atât de revelatoare pentru persoana lui. Exterior era sociabil, era deschis, oamenii făceau puţin caz de simplitatea sa aparentă, şi între timp trăia acea viaţă interioară care în acel moment atinsese esenţialul: reţinerea sa în cuvinte, în expresia exterioară, tăcerea, toate acestea s-au deschis în final către tăcerea contemplativă…
…În privinţa spovedaniei, a modului său de a «forma» oamenii, una din dificultăţile pe care le întâmpinau mulţi cu el, consta în faptul că nu cerea nimic; îţi aşeza pur şi simplu lucrurile în faţă, aşa cum erau ele, tu trebuia să acţionezi. Când ştii ce ai de făcut, faci tot ce stă în puterea ta, în forţa ta, dar nu mai mult. Şi mulţi găseau că este mai uşor să te adresezi unui director spiritual, care să-ţi dea câteva reguli precise: „Iată programul, tu faci asta şi asta…” Şi aici este fără îndoială marea dificultate şi întreaga diferenţă între lege şi har: oricât de grea ar fi legea, poţi spera mereu că vei învăţa să i te conformezi. Legea are o limită, iubirea nu are; sau te laşi dus de iubire, sau te copleşeşte deznădejdea…Dacă mi-ar fi dat în cutare sau cutare situaţie regula cea mai austeră, date fiind dispoziţiile mele de atunci, aş fi executat-o. Dar când ţi se spune: „Nu, nu este vorba de regulă, ci unde ţi-e inima? Cine eşti tu, de fapt?” – este într-un fel mult mai greu…
…În general, părintele Atanasie nu vedea ascultarea aşa cum, de exemplu, este descrisă la Părinţii deşertului: ceea ce ţi se spune, trebuie executat…El nu te «zdrobea», dar nu te-ar fi lăsat niciodată să te instalezi confortabil în nici un sistem, fie al ascultării, fie al sistemului liturgic. Eram pe-atunci foarte entuziasmat de viaţa liturgică, tipicul de rugăciune etc., când mi-a spus: „Roagă-te lui Dumnezeu, bucură-te de asta, foloseşte-te, dar asta să nu te robească…” În acest sens era la antipodul celor, cum vedeam în acea vreme, care puneau totul pe canon, tipic, cărora le era frică să nu se îndepărteze, îşi făceau probleme pentru cea mai mică omisiune comisă… Părintele Atanasie nu era, cu siguranţă, mai puţin sever, dar într-un mod diferit; era sever în sensul în care erau Părinţii din deşert, al «iubirii necruţătoare»: nu se poate alege mai puţin decât totul. Dar el nu compartimenta, nu împărţea acest tot într-o cantitate nelimitată – sau chiar limitată – de lucruri pe care le puteai sau nu le puteai face; a fi liber este infinit mai greu decât a fi rob; şi tocmai asta nu voia el, să fim robiţi…
…Ideea de a-mi depune voturile monahale în secret a fost a mea, căci nu vedeam cum aş putea fi monah în mod deschis, şi să-mi exercit şi meseria. Dar părintele Atanasie s-a opus la început categoric, căci pentru el era un negoţ cu Dumnezeu să vreau să fiu călugăr şi să-mi prezerv tot confortul. Când am sfârşit prin a renunţa, prin a-i spune: „faceţi cu mine ce vreţi”, – şi mă aşteptam să-mi pronunţ voturile în auzul tuturor şi să trăiesc apoi cu el, la dispoziţia lui – atunci mi-a acceptat voturile în secret. Era radical, absolut: „Nu faci tranzacţii cu Dumnezeu. Când te cheamă, răspunzi: Da! – şi ceea ce va face El apoi, este lucrul Său. Ca şi cu jertfa lui Isaac: este lucrul Său a oferi un berbec în schimb şi nu al tău să-ţi cumperi unul oarecare din târg…”
…După voturile mele a continuat, desigur, să vegheze, dar tot în felul său; l-am întâlnit odată pe stradă, când aştepta un autobuz; m-am apropiat şi i-am spus: „Părinte Atanasie, v-am dat voturile, dar nu mi-aţi dat pravilă de rugăciune…” Mi-a răspuns: „Ce pravilă îţi trebuie? Acum eşti monah – roagă-te neîncetat!…” Şi nu mi-a dat nimic. „Caută, încearcă să găseşti tu însuţi…” Puteai veni să-l întrebi cutare sau cutare lucru concret, dar trebuia să cauţi, să încerci să afli tu însuţi. Este viaţa ta duhovnicească, tu îl cunoşti pe Dumnezeu în felul tău, deci află-L în felul tău…
(traducere de Ioana Teodoreanu)
.
în fotografie: Anthony Bloom, Mitropolit de Suroj
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu